pompieri

Citat:În 10 ianuarie 1904, orădenii trăiau un moment festiv: noua primărie a oraşului, construită în stil eclectic de arhitectul Rimanoczy Kalman jr, se deschidea oficial. Unul dintre punctele "forte" ale clădirii, pe lângă sala impunătoare de la primul etaj sau frontispiciul în stil neoclasic, era turnul construit pe partea dinspre Criş.

Consilierul local Janos Fleisz citează în cartea sa "Metamorfoza unui oraş. Oradea 1850-1940" ziarul Nagyvaradi Naplo, care scria: "Turnul noii primării are 50 de metri înălţime, astfel este cel mai înalt punct al Oradiei". Scopul lui principal era de a "găzdui" pompierii care vegheau oraşul şi semnalau incendiile. De la terasa turnului, adică de la înălţimea de 36 de metri, pompierii vedeau toate zonele. Nici nu aveau nevoie să meargă mai sus, pentru că Oradea de atunci n-avea prea multe clădiri înalte.

Ani mai târziu, pe măsură ce clădirile Oradiei se înălţau, pompierii urcau tot mai sus în turn, până când tehnica a evoluat, iar incendiile au ajuns să se anunţe telefonic. De atunci, turnul n-a mai avut un scop precis în afara celui de-a bucura privirile celor care doreau să vadă oraşul în ansamblu...

Citat:Clădirea Primăriei a fost ridicată în doi ani, între februarie 1902 - octombrie 1903.

Turnul Primăriei se află în aripa dinspre strada Tudor Vladimirescu a clădirii şi are o înălţime de aproape 50 m. Este prevăzut cu 4 nivele principale, dintre care trei de panoramă.
La nivelul I se află mecanismul orologiului - numit „ceasul mamă". Orologiul de la cota cea mai înaltă cântă la ore fixe „Marşul lui Iancu" şi a fost construit la începutul secolului XX, în anul 1904 de către un lăcătuş ceasornicar pe nume Mezey Dezső.
În prezent ceasul din Turnul Primăriei este îngrijit de Nagy Csaba Sándor. Datorită lui, modul de funcţionare a ceasului s-a schimbat din 1992. Dacă până în 1992 inerţia greutăţii acţiona ceasul şi pendulul, acum pendulul este acţionat electronic, ducând mişcările prin axe şi roţi dinţate până la arătătoarele cadranelor.
Orologiul este alcătuit din patru părţi - cadrane, situate în partea superioară pe fiecare latură a obiectivului. Cadranul din faţă, cel care priveşte spre Criş, a fost confecţionat din sticlă groasă, numită sticlă de lapte şi era iluminat din spate. După război, în 1944, cadranul din faţă a fost schimbat, sticla fiind înlocuită cu tablă, la fel s-a procedat şi pentru celelalte cadrane.
Orologiul a supravieţuit celor două războaie mondiale, iar acoperişul şi zidul turnului au supravieţuit celor două incendii, primul în 1917, iar la doilea în 1944. Cadranul ceasului păstrează şi azi urme de gloanţe din timpul războiului din 1944.
Nivelul al II-lea prezintă o panoramă de la 33,85 m. În „File din istoria pompierilor bihoreni" vol. II, editat în anul 2001, se specifică faptul că, în 1904, se mută în turnul noii clădiri a Primăriei punctul de observare a incendiilor pentru oraş, care anunţa prin bătăi în clopot, în funcţie de zona în care izbucnea incendiul - Oraşul Nou 2 bătăi, Vest Olosig (ret) 3 bătăi, Est Olosig 4 bătăi, Velenţa 5 bătăi şi
Velenţa-Sud 6 bătăi. În turnul de observare, pe timp de zi se arbora un drapel roşu pe direcţia în care a izbucnit incendiul, iar noaptea se aprindea un reflector electric.
Nivelul al I I I - lea, aflat la 40,25 m, are montat pe parapetul balconului mai multe ciocane uriaşe funcţionale, care bat de câte trei ori la fiecare sfert de oră.
Nivelul al IV- lea oferă posibilitatea observării în detaliu a obiectivelor turistice din zona centrală a oraşului cu ajutorul unui telescop. Accesul la acest nivel se poate face într-un număr de 5 persoane datorită spaţiului limitat.

Citat:Institutia pompierilor este una dintre cele mai vechi din Oradea.

In anul 1870, primul ” pompier” era un paznic cu sediul in turnul catedralei greco-catolice Sf. Nicolae. Fiind platit de Primarie, avea misiunea de a semnaliza incendiile din oras prin batai de clopot. Incendii care erau numeroase, dat fiind utilizarea majoritara a lemnului in constructii. Un incendiu celebru in istoria orasului este cel din ianuarie 1875 care distruge iremediabil fabrica de chibrituri Janky Antal (poate de acolo avertismentele de pe cutiile chibrituri).

In 1872 ia fiinta Asociatia pompierilor voluntari, cu 165 de membri. Dupa 1880 apare prima unitate de pompieri profesionisti, platita de Primarie, cu un efectiv constant de 25 de oameni. Imbinand utilul cu placutul, pompierii aveau si o trupa de fanfara care oferea numeroase concerte de muzica de promenada, mai ales in piata din fata Teatrului.

Dupa 1900 pompierii puteau fi alertati telefonic la numarul de telefon 16. Sesizarea telefonica a incendiilor nu a intrunit adeziunea populatiei, care , spre deosebire de zilele noastre, dorea sa fie direct implicata in stingerea incendiului si considera ca un incendiu trebuie adus la cunostinta intregului oras, oferirea de ajutor fiind o obligatie cetateneasca. In urma multiplelor reclamatii, s-a renuntat la telefon si s-a revenit la clopot. Plus un drapel rosu arborat in directia unde era incendiul. Numarul de batai de clopot indica locatia incendiului: 2 batai pentru Orasul nou, 3 pentru vestul Olosigului, 4 pentru estul Olosigului, 5 pentru Velenta si 6 pentru zona de sud a Velentei.

Citat:Documentele din evidenţa Arhivelor Statului din Oradea şi de la Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Şincai” atestă că în orașul Oradea şi în judeţul Bihor au existat preocupări şi tradiţii vechi în ceea ce priveşte prevenirea şi stingerea incendiilor. Acestea deoarece focul, unul din cele trei elemente indispensabile vieții noastre pe Pământ, a constituit, atât în timp de pace, în perioade de linişte, dar mai ales în timpul războaielor, unul din cei mai perfizi şi periculoşi duşmani ai omului. Şi populaţia oraşului Oradea s-a confruntat de nenumărate ori cu flăcările pustiitoare, care în câteva minute i-a distrus agoniseala de o viaţă, uneori căpătând proporții

Uriașe, nimicind totul în calea lor şi cauzând importante pagube materiale și spirituale. Amintim aici anul 1241, când întregul oraş a fost incendiat de hoardele tătarilor. În invaziile lor (oştenii luiGingis Han trmutul cuceritor pornit din stepele Asiei-şef nomad răsărit peste noapte, şi care a declarat război tuturor popoarelor civiizate de atunci) nu au ţinut cont de nimic, nimicind totul în calea lor prin foc.

In acel an (1241), în incendiul provocat, au ars şi toate documentele existente în diferite clădiri ale oraşului, cu excepţia unui singur privilegiu din anul 1208 care este amintit de autorul celor mai vechi Statute ale Capitlului din Oradea.

Ulterior, în anul 1406 un incendiu parţial a cuprins sarcristia catedralei, transformând în cenuşă toate documentele păstrate aici împreună cu tezaurul existent. Acest incendiu este menționat într-o scrisoare a regelui Sigismund.

De două ori oraşul a fost atacat, devastat şi incendiat de ctre turci în 1474, respectiv 1660. Nu putem omite nici anul 1514, când răsculații lui Gheorghe Doja au atacat cetatea. De fiecare dată pagubele materiale şi pierderile de vieţi omeneşti provocate de incendii au fost imense.

Şi in perioadele de pace locuitorii oraşului au avut de luptat cu focul. Desele incendii au fost determinate de creşterea populației, care angrena după sine înmulţirea numărului de locuinţe,majoritatea dintre ele fiind de lemn, alături de alte materiale de construcție care favorizează izbucnirea şi extinderea incendiului De cele mai multe ori neglijenţa oamenilor a fost factorul determinant al izbucnirii focului...

După aproape 30 de ani de ocupaţie otomană, începutul secolului XVIII-lea găseşte oraşul Oradea în reconstrucţie. Deşi locuințele erau destul de răzleţe populaţia s-a confruntat cu mai multe Incendii. Astfel, în anul 1726 în oraş a avut loc un prim mare incendiu în urma căruia au ars în totalitate locuinţele a 30 de familii,pentru ca, numai după doi ani, un alt mare incendiu atestat documentar să tulbure liniştea locuitorilor, lăsând fără adăpost 25 de familii.

În cele două cazuri prezentate, acţiunile de stingere a incendiilor de către populaţie au avut un caracter spontan, nefiind organizate, fiecare acţionând după posibilităţile şi puterile sale. Acest lucru a impus organizarea activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor. însă abia în anul 1758, prin grija primarului Gheorghe Constantin au fost luate primele măsuri în acest sens. Primăria oraşului Oradea - Mare adoptând dispoziţii care au format cadrul juridic pentru înfiinţarea formaţiunii de pompieri “prin obligativitate”. în cadrul acestui sistem, pe fiecare stradă au fost alese 20 de persoane (numai bărbaţi) cu obligativitatea de a se deplasa imediat la locul incendiului cu găleţi sau securi şi să participe la stingerea lui. De asemenea, pe fiecare stradă au fost numiţi câte doi bărbaţi care răspundeau de observarea şi alarmarea populaţiei în caz de incendiu.

A fost înfiinţată “comisia pentru prevenirea, stingerea şi înlăturarea urmărilor incendiului”, cu misiuni specifice pe întregul cuprins al comitatului Bihor. în anul 1774, aceasta întocmeşte un proiect în domeniu şi a fost înfiinţată “Casa incendiaria” (casieria incendiilor), primul organ însărcinat cu asigurarea fondurilor băneşti necesare procurării şi reparării materialelor folosite la stingerea incendiilor. Sumele proveneau din taxele anuale plătite de cetăţeni, din taxele percepute la vânzări- cumpărări de imobile, precum şi din amenzi contravenţionale. În fiecare localitate din comitat s-au înfiinţat formaţiuni de pompieri “prin obligativitate”, fiind dotate cu sacale pe roţi, pompe de incendiu, scări, găleţi din pânză, căngi, cazmale şi topoare.

În anul 1775, printr-o hotărâre a Primăriei, oraşul Oradea a fost împărţit din punct de vedere al intervenţiei la stingerea incendiilor, în patru sectoare. Tot atunci, în fiecare sector a fost numit câte un inspector de incendiu, mai mulţi paznici pe timp de intervenţie, mânuitori de sacale, meşteri dulgheri cu topoare, zidari cu ciocane şi câţiva locuitori care aveau sarcina să participe la stingerea incendiului cu scări, găleţi şi căngi. Inspectorii de sectoare au primit şi sarcina de a colecta de la cetăţeni taxa anuală pe care o depuneau la “Casa incendiaria”.

În anul 1776 pompierii din Oradea erau dotaţi cu: o saca pe roţi, 4 sacale manuale, 9 scări de incendiu, 14 găleţi din pânză, cflngi, 5 cazmale şi 16 topoare. Asemenea dotări erau pentru toate localităţile din comitat, atât urbane cât şi rurale, lucru ce denotă preocuparea pentru prevenirea şi stingerea incendiilor.

Trebuie menţionat că măsurile prezentate mai sus au fost Imite în mod diferit în fiecare localitate, ele fiind, de fapt, măsuri spontane în vederea intervenţiei în caz de incendiu. Nu aveau un caracter organizat şi unitar.



În anul 1788, împăratul Iosif al II-lea emite " Regulamentul de prevenire şi combaterea incendiilor”, ale cărui dispoziţii erau valabile în tot Imperiul Habsburgic, deci şi în Transilvania, ca:

• locuitorii tuturor aşezărilor să fie instruiţi anual pe linie de pază contra incendiilor;

• orice bărbat apt, era obligat să participe la stingerea incendiilor;

• toţi locuitorii, din fiecare localitate, să aibă sarcini precise în caz de intervenţie;

• pompele de incendiu să fie confecţionate din metal şi să fie transportabile pe roţi.

Paralel cu dezvoltarea economică a oraşului creşte şi populaţia. Drept urmare, în Oradea creşte şi numărul edificiilor publice, dar mai ales al caselor. Însă modul de a construi nu era reglementat. Se construia haotic, mai ales la periferii, unde numărul caselor era în creştere. Dar se construia tot fără un plan, fără a se ține cont de sistemul stradal, fără canalizare şi fără instalaţii de apă. Majoritatea erau acoperite cu paie, scânduri, şindrilă, materiale ușor inflamabile şi insalubre. Pentru a preîntâmpina izbucnirea unor noi incendii şi a micşora consecinţele, în 1801 autorităţile comitatului au elaborat un Statut, în care au fost stipulate obligaţiile care le revin locuitorilor pe linia prevenirii şi combaterii incendiilor. Acest Statut a fost multiplicat şi afişat în locuri public. Nu vom Insista asupra obligaţiilor ce le reveneau cetăţenilor. Subliniem doar că, pentru prima oară se prevedea controlul periodic al atelierelor şi localurilor publice unde se folosea focul, precum și contravenţii în bani pentru cei care nu respectau instrucţiunile stabilite în Statut.

Însă dispoziţiile acestui Statut nu au fost aplicate cu toată fermitatea. A fost nevoie ca în anul 1817 să fie emis un alt Regulament în care a fost subliniată obligativitatea respectării prevederilor legate de prevenirea şi combaterea incendiilor, iar sancţiunile băneşti au fost înăsprite. Acum apar restricţii în ceea ce priveşte construcţia de case: cele construite în centrul oraşului să fie din cărămidă sau chirpici, iar acoperişurile să fie făcute numai din scândură sau şindrilă. În acelaşi timp, era obligatoriu ca gardurile să fie construite din piatră, cărămidă sau chirpici. În vederea împiedicării extinderii focului, se prevedea obligativitatea plantării de arbori în jurul clădirilor şi pe marginea străzilor. Grija administraţiei locale pentru intervenţie în caz de incendiu rezulta din prevederile acestui regulament:

• fiecare gospodărie să deţină câte o rogojină, un ciubăr plin cu apă şi găleţi;

• cele patru sectoare ale oraşului să fie dotate cu câte patru căruţe de transport butoaie pline cu apă, două scări, două căngi şi şase găleţi din pânză. Fiecare sector era asigurat cu câte

o pompă de apă pentru 300 de case.

Incendiile, destul de numeroase, cu urmările lor catastrofale pentru agoniseala de o viaţă a oamenilor, dar şi pentru principalele construcţii ale oraşului şi locuinţele cetăţenilor, au determinat autorităţile să instaleze un punct de observare, care la aceea vreme era în tumul Bisericii Sfântul Nicolae. Vestitorul din acest punct anunţa izbucnirea incendiului prin tragerea clopotelor. La acest semnal, paznicii oraşului, inspectorii de incendiu din sectoare şi un reprezentant din partea Primăriei trebuiau să se prezinte la faţa locului şi să întreprindă măsurile cuvenite de coordonare a intervenţiei pentru localizarea şi stingerea incendiului...

În primul capitol al lucrării “Pagini din istoria pompierilor bihoreni”, doamna Veronica Covaci ţine să precizeze:”In anul 1834 a apărut o broşură tipărită în cele trei limbi uzuale în

Transilvania- româna, maghiară şi germană - intitulată “De comun folositoare şi uşor deprindere învăţături despre scutitoarele mijlocuri în contra parei de foc””, scrisă de cavalerul Ioan Aldini din Milano, editată la Buda, în care, pentru prima dată, se popularizează şi se recomandă un echipament de protecţie pentru pompieri. Pe copertă mai este menţionat că broşura conţine “unele luări de seamă pentru cei mai mari, pentru stingerea focului, rânduieli și pentru căpitanii pompierilor”. De menţionat că la Arhivele Statului din Oradea se găseşte un exemplar din această publicaţie, fiind o mărturie a preocupărilor constante ale administraţiei oraşului pentru organizarea şi perfecţionarea activităţii de pompieri.

În această publicaţie, echipamentul recomandat este descris cu multe amănunte. Se confecţiona din fire de amiantă (azbest), având proprietatea de a împiedica pătrunderea căldurii şi se compunea din cămaşă, pantalon, mânuşi şi mască. Pentru o mai bună protejare a capului, se aşeza peste masca şi un coif, care ajungea până la umăr. Mai era şi scutul, confecţionat din împletiturii de fire de amiantă, care se ţinea în mână, în faţa flăcărilor. Greutatea echipamentului nu trebuia să depăşească 7 kg, că să nu împiedice mişcarea pompierilor în timpul intervenţiei...

Cu toate măsurile luate de către administraţie, duşmanul din totdeauna al omului - focul - se abate asupra oraşului. La 19 iunie 1836, un puternic incendiu, care a durat trei zile, a avut urmări catastrofale pentru locuitorii Oradiei. El a izbucnit în centrul oraşului şi a cuprins clădirea Primăriei, Fabrica de mătase, Fabrica de bere, hotelul “Vulturul Negru”, Depozitul de sare, Fabrica de cărămidă şi câteva biserici. Acestea au fost distruse parţial sau in totalitate. Pe lângă acestea, focul a mistuit şi 414 case cu clădirile anexe, întinzându-se până la zidurile Cetăţii, cuprinzând şi cartierul Velenţa. Pagubele materiale evaluate numai pentru locuinţele particulare au fost de 1.703.875 florini renani, sumă enormă pentru acele timpuri. Primăria oraşului Cluj, conform obiceiurilor existente, a trimis un ajutor de 487 florini renani pentru ajutorarea sinistraţilor.

Pagubele suferite la edificiile publice, dar mai ales cele suferite de populaţia oraşului, au determinat administraţia să elaboreze noi dispoziţii privind obligaţiile cetăţenilor în participarea la limitarea şi stingerea incendiilor şi să se preocupe mai intens de procurarea de noi instrumente necesare pentru intervenţie, înlocuirea ori repararea celor uzate. în dotarea celor patru sectoare ale oraşului intră noi instrumente “pompieristice”. La 17 ianuarie 1846 se cere Primăriei construirea unui adăpost corespunzător uneltelor pompieristice. Deoarece până la acea dată, ele erau răspândite în cele patru sectoare: pompele de apă erau depozitate în gospodăria orăşenească, căruţele pentru transport apă erau date în păstrare locuitorilor nominalizaţi, iar celelalte unelte în păstrarea membrilor breslelor.

La 11 mai 1848 Primăria oraşului dispune demolarea unor case vechi din lemn care reprezentau pericol de incendiu.

Cu toate măsurile luate, la 20 aprilie 1850, izbucneşte un nou incendiu, în urma căruia comandantul Garnizoanei nr. 5 Oradea,generalul Braunhof, trimite o sesizare-document către autorităţile administrative, în care prezintă lipsurile constatate cu ocazia intervenţiei pentru stingerea incendiului, la care a participat şi armata, precum şi măsurile care se impun a fi luate în vederea activității de prevenire şi stingere a incendiilor. Concluzia sesizării: "nu ar fi de mirare ca un incendiu produs pe timp de noapte să ia astfel de proporţii încât tot oraşul să cadă pradă focului”.

Documentul respectiv, în care recomandările sunt făcute de către un militar de carieră, este deosebit de semnificativ. Tocmai din această cauză, apelând din nou la lucrarea anterioară, prezentăm cititorilor recomandările respective: “(...) dotarea corespunzătoare, cu instrumente specifice pompierilor dintr-un “oraş atât de mare şi bogat” este greu de realizat, dar tocmai această motivaţie trebuie să găsească soluţiile cele mai eficiente. În primul rând, trebuie să fie procurate mai multe instrumente şi unelte de stingerea focului, iar cei care participă la acţiuni să fie bine instruiţi şi la fiecare pompă de apă să fie numit un maistru. Pompele să fie tot timpul în hună stare de funcţionare, să fie verificate atât periodic cât şi după fiecare folosire, să fie disciplină în rândul acelora care participă la atingerea focului şi să fie respectate indicaţiile date de inspectorii de incendiu.

În fiecare sector să fie numiţi inspectori care să aibă o bună pregătire profesională şi simţul deosebit al datoriei. Ei trebuie să fie primii care se deplasează, imediat, la locul incendiului şi preiau coordonarea folosirii instrumentelor de stingere a focului. Aceste persoane să poarte semne distinctive... ca toată lumea să-i recunoască şi să respecte ordinele date de ei. Aceştia, ajungând la fața locului, trebuie să fie în măsură să îndepărteze publicul curios şi să organizeze urgent activitatea de stingere. Participanţii la stingerea focului trebuie să formeze două rânduri paralele între pompa de apă şi sursa de apă, astfel ca, pe un rând să fie date din mână în mână găleţi pline cu apă, iar pe celălalt rând să se umple găleţile goale. Dulgherii şi homarii trebuie să se prezinte imediat la faţa locului, după ce au auzit semnalul dat de turnul de veghe sau după observarea echipei de intervenţie a armatei care poartă uniformă şi, de asemenea, se deplasează în direcţia incendiului după ce a receptat alarma dată.

Paznicii din tumul de veghe au datoria, “sub pedeapsă” să dea alarma prin tragerea clopotelor şi să aşeze în fereastra tumulul felinar roşu, în direcţia incendiului. Pe timp de noapte, locuitorii mai apropiaţi au datoria să se grăbească la locul incendiului, iar garnizoana mai apropiată să trimită corpul de intervenţie pentru transportarea pompelor de apă. Noaptea, trebuie asigurată şi iluminarea străzilor din zona incendiată, în acest scop fiind aşezate, în ferestrele caselor, lămpaşe aprinse.

Totodată, se atrage atenţia funcţionarilor Primăriei care, în caz de incendiu, trebuie să aibă fixate sarcini precise şi să ex­ecute serviciul în schimburi. Aceşti funcţionari trebuie să poarte semne distinctive, cum ar fi un cordon şi spadă. Personalul de la poliţia orăşenească, în frunte cu căpitanul, era obligat să fie prezent şi el la stingerea incendiului, paznicii oraşului şi ai comitatului trebuie să asigure paza bunurilor, până în momentul în care soseşte la faţa locului...”

Repetăm, prezentarea acestor recomandări au venit din partea unui militar de carieră, prezent la faţa locului, care a asistat neputincios la o acţiune ineficientă din partea factorilor enumeraţi mai sus şi a populaţiei, precum şi a funcţionării deficitare a materialului folosit la stingerea incendiului. În încheiere el cere autorităţilor oraşului să nu trateze cu indiferenţă aceste propuneri ci să fie analizate şi traduse cât mai grabnic în viaţă. Însă singura măsură eficientă luată de către administraţia oraşului a fost alocarea sumei de 800 de forinţi pentru procurarea de noi pompe de apă şi alte instrumente de stingere a incendiilor. Restul propunerilor au rămas pe hârtie.

Următorul incendiu, produs în noaptea de 21 iulie 1852 va pune pe jar, la propriu primarul oraşului. Atunci s-a constatat că mulți funcționari ai primăriei nu s-au prezentat la faţa locului, iar cei care au fost prezenți au stat în postura unor simpli spectatori. In această situație elaborează două circulare. În cea din 22 iulie, deci chiar a doua zi după catastrofă, cu “numărul 154 pres.”, pe care o adresează funcţionarilor le pune în vedere obligaţia de a se situa printre primii care acţionează în cazul incendiilor sau , stabilindu-le responsabilităţi concrete. Prin circulara ”numărul 155 pres.” din 26 iulie, acelaşi an, sunt repartizaţi, nominal , câte rei funcționari la cele şase pompe din dotarea gospodăriei orășenești.

Deoarece în multe cazuri s-a constatat indiferenţa cetățenilor în cazuri de incendii, în şedinţa din 30 ianuarie 1862,consiliul orăşenesc elaborează un “Apel” către toţi locuitorii orașului şi cheamă la “întrajutorarea frăţească, ce trebuie să domine inimile lor”. Se atrage, în acelaşi timp, atenţia tuturor cetăţenilor asupra respectării prevederilor deciziilor anterioare: nr. 329/1852 și nr 3380 /1856. Acestea au fost retipărite şi aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor prin decizia nr. 8889/12 decembrie 1856. Prin aceste dispoziţii s-a accentuat obligaţia fiecărui cetăţean de se prezenta cu găleţi şi căngi la locul incendiului şi de a se supune îndrumărilor inspectorilor de incendii, care se recunosc după semnul distinctiv pe care-l poartă.

Pentru prima dată au fost stabilite şi premii substanţiale pentru cei care se evidenţiază în localizarea şi stingerea incendiului,

Astfel:

• cetăţeanul care a observat primul un incendiu şi a anunţat imediat autorităţile primeşte, în timp de noapte 3 forinţi, iar ziua 2;

• cel care transportă primul la locul incendiului pompa de apă primea, noaptea 2 forinţi, iar ziua 1;

• pe lângă plata transportului, cel care ajungea primul eu căruţa cu apă primea 3 forinţi noaptea şi 2 ziua, iar cel care sosea al doilea primea 2, respectiv un forint.

Se atrăgea atenţia tuturor proprietarilor de clădiri să aibă permanent o scară portabilă, felinar, cadă pentru apă şi căngi...

Cu toate măsurile prezentate mai sus, având în vedere că în oraş majoritatea construcţiilor, mai ales anexele, erau din lemn, că nu se respectau cele mai elementare reglementări privind prevenirea incendiilor, astfel de catastrofe se abăteau în continuare asupra oraşului. Un incendiu puternic a fost şi cel din ianuarie 1875 care a distrus Fabrica de chibrituri a lui Janky Antal, aflat pe strada Cavaleria, astfel că după această dată nu mai avem nici o ştire în legătură cu existenţa ei. în anul 1894, în oraş s-au înregistrat 33 de incendii, în care 16 case au ars în întregime, 16 parţial, iar 10 gospodării anexe au fost distruse.

Din cele arătate rezultă că sistemul formaţiunilor de pompieri “prin obligativitate”, precum şi dispoziţiile precise date factorilor din administraţia orăşenească şi obligativitatea participării tuturor cetăţenilor apţi la stingerea incendiilor, conjugat cu ajutorul dat de armată - care însă la acea dată nu avea în dotare instrumente proprii de stingere a focului - nu mai corespundea necesităţilor impuse de dezvoltarea economico-socială a oraşului Oradea şi ale localităţilor din comitatul Bihor.

Citat:1870. Clopotele a incendiu băteau...
Deşi rolul lor era esenţial, pompierii nu se regăseau la finele veacului XIX pe lista angajaţilor Primăriei, care cuprindea, de pildă, poliţiştii. Pe fiecare stradă, 20 de bărbaţi aveau obligaţia de a interveni la incendii, iar alţi doi să alarmeze populaţia. Ei nu erau plătiţi, însă exista o altă funcţie importantă, plătită de Primărie: o persoană stătea în turnul Catedralei Greco-Catolice Sf. Nicolae şi anunţa incendiile prin bătăi de clopote, fiecare cartier având un anumit număr de bătăi.
În 1872 se constituie prima asociaţie a pompierilor voluntari, iar în 1880 a luat fiinţă prima unitate de pompieri profesionişti. În 1900, aceasta a fost dotată cu telefon, iar punctul de observare s-a mutat, în 1904, în turnul Primăriei.
Aici, locul de pază era dotat cu telefon legat la cazarma pompierilor, astfel că nu mai era nevoie de clopote. Sistemul modern nu a fost pe placul orădenilor, în concepţia cărora un incendiu trebuia adus la cunoştinţa tuturor, fiind de datoria morală a fiecăruia să ajute, după puterile sale. Reclamaţiile au curs la Primărie, astfel că în acelaşi an s-au restabilit şi vechile semnale de incendiu: clopotele...

Citat:Documentele din evidenţa Arhivelor Statului din Oradea şi de la Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Şincai” atesta că în oraşul Oradea şi în judeţul Bihor au existat preocupări şi tradiţii vechi în ceea ce priveşte prevenirea şi stingerea incendiilor. Aceasta deoarece focul, unul din cele trei elemente indispensabile ale vieţii noastre pe Pământ, a constituit, atât în timp de pace, în perioade de linişte, dar mai ales în timpul războaielor, unul din cei mai perfizi şi periculoşi duşmani ai omului. Şi populaţia oraşului Oradea s-a confruntat de nenumărate ori cu flăcările pustiitoare, care în câteva minute i-a distrus agoniseala de o viaţă, uneori căpătând proporţii uriaşe, nimicind totul în calea lor şi cauzând importante pagube materiale şi spirituale.

ANUL 1758
Însă, abia în anul 1758, prin grija primarului Gheorghe Constantin au fost luate primele măsuri în această problemă. Primăria oraşului Oradea – Mare adopta dispoziţii care au format cadrul juridic pentru înfiinţarea formaţiunii de pompieri “prin obligativitate”. În cadrul acestui sistem, pe fiecare stradă au fost alese 20 de persoane (numai bărbaţi) cu obligativitatea de a se deplasa imediat la locul incendiului cu găleţi sau securi şi să participe la stingerea lui. De asemenea, pe fiecare stradă au fost numiţi câte doi bărbaţi care răspundeau de observarea şi alarmarea populaţiei în caz de incendiu. A fost înfiinţată “comisia pentru prevenirea, stingerea şi înlăturarea urmărilor incendiului”, cu misiuni specifice pe întregul cuprins al comitatului Bihor.
ANUL 1774
În anul 1774, aceasta întocmeşte un proiect în domeniu şi a fost înfiinţată “Casa incendiaria” (casieria incendiilor), primul organ însărcinat cu asigurarea fondurilor băneşti necesare procurării şi reparării materialelor folosite la stingerea incendiilor. Sumele proveneau din taxele anuale plătite de cetăţeni, din taxele percepute la vânzări – cumpărări de imobile, precum şi din amenzi contravenţionale. În fiecare localitate din comitat s-au înfiinţat formaţiuni de pompieri “prin obligativitate”, fiind dotate cu sacale pe roti, pompe de incendiu, scări, găleţi din pânză, căngi, cazmale si topoare.
ANUL 1775
În anul 1775, printr-o hotărâre a Primăriei, oraşul Oradea a fost împărţit din punct de vedere al intervenţiei la stingerea incendiilor, în patru sectoare. Tot atunci, în fiecare sector a fost numit câte un inspector de incendiu.
ANUL 1776
În anul 1776 pompierii din Oradea erau dotaţi cu: o saca pe roti, 4 sacale manuale, 9 scări de incendiu, 14 găleţi din pânză, 6 căngi, 5 cazmale şi 16 topoare. Asemenea dotări erau pentru toate localităţile din comitat, atât urbane şi rurale, lucru ce denota preocuparea pentru prevenire şi stingerea incendiilor.
ANUL 1836
La 19 iunie 1836, un puternic incendiu, care a durat trei zile, a avut urmări catastrofale pentru locuitorii Oradiei. El a izbucnit in centrul oraşului şi a cuprins clădirea Primăriei, Fabrica de mătase, fabrica de bere, hotelul “Vulturul Negru”, Depozitul de sare, Fabrica de cărămida şi câteva biserici. Acestea au fost distruse parţial sau în totalitate. Pe lângă acestea, focul a mistuit şi 414 case cu clădirile anexe, întinzându-se până la zidurile Cetăţii, cuprinzând şi cartierul Velenţa.

ANUL 1866
Pe data de 26 iulie 1866, Primăria oraşului înaintează forurilor centrale proiectul de statut al “Asociaţiei pompierilor voluntari”, care, însă a fost restituit pentru refacere. O perioadă de peste şase ani este considerată drept “perioada de tranziţie” în care mai funcţionează vechiul sistem, perioada in care a fost elaborat un “Regulament provizoriu” cu “aplicabilitate până la constituirea definită a formaţiei de pompieri voluntari”.
ANUL 1872
La data de 1 noiembrie 1872 a fost aprobat Statului de funcţionare al “Asociaţiei pompierilor voluntari din Oradea” cu un număr de 165 de membri, concomitent cu formarea primului “Corp al pompierilor plătiţi”, iniţial cu un efectiv de 13 pompieri profesionişti. Cei 165 de membri trebuia să fie bărbaţi care împliniseră vârsta de 18 ani şi erau împărţiţi în căţărători, pompagii şi păzitori de bunuri. Averea asociaţiei se compunea din fondurile încasate de la populaţie, din taxele de înscriere a membrilor fondatori (cel puţin 100 de forinţi), a membrilor patroni (contribuiau trei ani consecutiv la veniturile asociaţiei cu cel puţin 3 forinţi anual), din taxele plătite de membri susţinători sau donaţii ori sume încasate cu ocazia organizării de serbări. O perioadă, comandantul pompierilor voluntari conducea activitatea ambelor formaţii de pompieri. Încă de la înfiinţare, aveau sediul comun, intr-o clădire situată în gospodăria orăşenească din Oradea – pe actuala strada Avram Iancu, locul unde este amplasată astăzi clădirea nouă a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă “Crişana”.

ANUL 1910
În anul 1910, prezentând o analiză temeinică a lipsei de personal din cadrul pompierilor profesionişti, care primiseră misiunea de a participa şi la activitatea de salvare în caz de diferite accidente, comandantul şef al pompierilor a cerut suplimentarea acestui efectiv. Motivaţia era foarte pertinentă: numărul locuitorilor oraşului fiind peste 51.000, este imposibil ca efectivul existent să se achite în mod onorabil de sarcinile multiple. Şi mai trebuie avută în vedere următoarea situaţie, motiva comandantului: fiecare pompier profesionist poate avea doar o zi liberă pe care să o petreacă în sânul familiei o dată la cinci zile. Dar frecvent se întâmpla că din cauza nenumăratelor evenimente, un pompieri profesionist să stea în cazarmă, executându-şi atribuţiunile specifice, timp de nouă zile, abia o dată la 10 zile fiind liber. În anul 1910 este elaborat şi aprobat Regulamentul de funcţionare al pompierilor profesionişti ai oraşului, care prevedea: un comandant, 3 şefi de grupa, 14 pompieri clasa I-a si 3 pompieri clasa a II-a. Astfel, numărul pompierilor profesionişti a fost mărit la 31 de persoane. Bihorul intra sub administrare românească începând cu aprilie 1919, când sunt desfiinţate o serie de instituţii anacronice, dar, în acelaşi timp, păstrându-se cele care îşi motivau existenţa prin necesitatea lor funcţională. Printre cele care s-au păstrat se numără şi instituţia pompierilor, care, indiferent de împrejurări trebuia să-şi continue activitatea.

ANUL 1920
Reorganizarea pompierilor orădeni s-a făcut în 1920, când s-a constituit “Corpul Pompierilor Publici”, formaţiune integrată Primăriei oraşului şi subordonată, prin comandantul ei, direct primarului. Care primar avea obligaţia să se îngrijească de pregătire, dotarea şi retribuirea acestora.
Ca urmare a faptului că apărarea militară nu mai putea să protejeze complet cetăţenii şi funcţionarea serviciilor publice, Marele Stat Major al Armatei a înfiinţat în 1929 prima organizaţie paramilitară de protecţie a populaţiei, iar prin Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, s-a aprobat “Regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene”, document ce avea să constituie actul de naştere al Protecţiei Civile din ROMÂNIA. Apărarea Pasivă avea ca scop limitarea efectelor pe care atacurile aeriene le au asupra populaţiei şi teritoriului. Mijloacele, fie protecţie directă, fie măsuri antiaeriene, erau menite să reducă eficienţa atacurilor asupra obiectivului.

ANUL 1930
În 1930 efectivul pompierilor era format din 48 de persoane, repartizaţi astfel:1 Comandant, 1 Subcomandant, 2 Comandanţi de plutoane, 1 Plutonier Major, 2 sergenţi, 4 caporali, 26 pompieri clasa I-a, 1 şofer şi un vizitiu la salvare. Tot din efectivul corpului: 1 Plutonier Major, 6 pompieri, 1 şofer si un vizitiu. Raportat la numărul de circa 80.000 de locuitori ai oraşului, acest efectiv era foarte scăzut.
ANUL 1936
Încadrarea intr-un sistem unitar al tuturor serviciilor de pompieri din România a fost posibilă odată cu votarea de către legislativul ţării a “Legii pentru organizarea pompierilor”, promulgata prin Înaltul Decret nr. 815 din 3 aprilie 1936, şi publicată în “Monitorul Oficial”, nr.80 din 4 aprilie acelaşi an.
ANUL 1937
În 1937 continua acţiunea de înfiinţare a noi unităţi de pompieri militari şi în celelalte localităţi din Transilvania. La 1 aprilie 1937, Comandamentul Pompierilor Militari împarte unităţile şi subunităţile din Transilvania în şapte grupuri zonale. Compania Oradea fiind încadrată in Grupul 6-Cluj. Reorganizările menţionate mai sus au lăsat “urme” şi la Compania Oradea. Astfel, căpitanul Nicolae Bogdan a trecut la comanda Grupului 1 Olt, fiind înlocuit de locotenentul Năstăsescu, mutat de la Secţia Pompieri Dej, iar corpul ofiţerilor a fost întărit prin primirea in cadrul cadrelor active a sublocotenentului în rezervă Aurel Sărac, evidenţiat prin rezultatele remarcabile obţinute ca fost comandant al pompierilor profesionişti din Oradea, şi numit în funcţia de ajutor de comandant.
ANUL 1940
Tragicele evenimente din vara anului 1940 stopează evoluţia Companiei de Pompieri Militari Oradea. În aceste condiţii grele pentru locuitorii Transilvaniei, Beiuşul devenise sediul administrativ al teritoriului bihorean rămas în afara zonei evacuate. La primirea ordinului de evacuare, împrumutând 15 cai de la Legiunea de Jandarmi, Compania Oradea, apoi Secţia Salonta s-au pus în marş spre Beiuş, unde s-au contopit. Spre sfârşitul anului 1940 se înfiinţează Secţia de Pompieri Beiuş, încadrată în Grupul de Pompieri Timiş, având un subofiţer comandant şi 18 militari în termen.
ANUL 1944
În urma semnării Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, unităţile şi subunităţile de pompieri militari din Transilvania De Nord se reînfiinţează. În acest sens, la 15 septembrie Marele Stat Major a emis Ordinul nr. 65819 privind “Constituirea formaţiunilor de pompieri militari care au existat în 1940 în Transilvania de Nord”. Abia la 4 ianuarie 1945, prin Ordinul de Zi nr. 469 al Comandamentului Pompierilor Militari, se reînfiinţează companiile: Cluj, Oradea şi Satu Mare, şi secţiile Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Odorhei, Bistriţa, Carei, Sighetul Marmaţiei, Baia Mare, Salonta şi Dej.

ANUL 1945
La 5 februarie 1945 era unitate de categoria a II-a, cu un efectiv de 3 subofiţeri şi 40 de militari în termen, fiind încadrată în Grupul 7 Pompieri Cluj. La 1 aprilie, acelaşi an, în funcţia de comandant a fost numit căpitanul Dumitru Podeanu, ofiţer de artilerie, confirmat de Corpul Pompierilor încă din 1940. Prin Ordinul de Zi nr. 312 din 18 iulie, Compania Oradea devenea unitate de categoria I-a.
ANUL 1948
În anul 1948, prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 10603 din 20 iunie, Compania Oradea şi Secţia Salonta au constituit Grupul 8 Pompieri al Regiuni Bihor, la comanda căruia a fost numit maiorul Nicolae Lăzărescu.
ANUL 1952
La 1 octombrie 1952 se înfiinţează compania Ştei ca urmare a începerii exploatării zăcământului de uraniu din zona.
În 1952 Apărarea Pasivă a devenit Apărarea Locală Antiaeriană. Apărarea Civilă va fi noul său nume ulterior, în 1978. De asemenea, în acel an este promulgată Legea Apărării Civile. Legea urma să pună la dispoziţie cadrul legal pentru pregătirea populaţiei şi pregătirea teritoriului şi economiei naţionale pentru orice situaţie specială (dezastru, conflict armat etc.). De asemenea, legea enunţa misiunile structurii nou create. Dar principala declaraţie conţinută de acest document este că Apărarea Civilă este parte componentă a sistemului naţional de apărare, cu tot ceea ce presupune aceasta. Toate structurile subordonate, instrumente de lucru pentru punerea în aplicare a misiunilor de protecţie civilă, îşi au originea în acest document. La fel şi metodologiile de pregătire şi intervenţie, destinate structurilor mai sus menţionate şi populaţiei. Apărarea Civilă era subordonată Ministrului Apărării Naţionale, care monitoriza şi coordona toate măsurile de protecţie, pregătire şi intervenţie.
ANUL 1953
A luat fiinţă grupul de pompieri al regiunii Bihor prin desprinderea serviciului regional de pompieri de Inspectoratul Ministerului Afacerilor Interne. Comandant al grupului a fost numit Lascu Mircea.
ANUL 1956
Următorii ani reprezintă perioade de organizări şi reorganizări, specifice perioadei pe care o traversa România, pentru ca in anul 1956 Grupul de Pompieri sa aibă următoare componenta:
• comanda Grupului, cu serviciile sale;
• inspecţii raionale şi orăşeneşti pentru prevenirea incendiilor Aleşd, Beiuş, Marghita, Salonta, Săcuieni, Şimleu şi Oradea.
• Compania Salonta,
• Compania Beiuş,
• Secţia Şimleu,
• Secţia Ineu,
Anul 1956 este un an de referinţă pentru pompierii de pe plaiurile Crişanei deoarece unitatea ia denumirea de Grup Regional PCI Crişana.
ANUL 1960
În anul 1960 este numit comandant Maior Catargiu Constantin care comanda unitatea până în anul 1962 fiind urmat în funcţie de Maiorul Hulea Emil până în anul 1970. De la înfiinţare şi până în anul 1968 Grupul de Pompieri a Judeţului Bihor a funcţionat în Oradea pe strada Clujului iar din acest an, pe str. Avram Iancu nr. 9.
ANUL 1968
Prin Ordinul Comandamentului Pompierilor nr.03995 din 24 octombrie 1968, Grupul de Pompieri Judeţean Bihor, avea următoarea componenţă:
• Compania de Pompieri Oradea, cu trei secţii;
• Compania de Pompieri Petru Groza, cu doua secţii;
• Compania de Pompieri Marghita, cu o secţie;
• Compania de Pompieri Salonta, cu o secţie;
• Compania de Pompieri Beiuş, cu o secţie;
ANUL 1970
La comanda unităţii este numit Locotenent Colonel Dimitriu Gheorghe. Compania de Pompieri Beiuş cu întregul efectiv de militari în termen şi o parte din cadre şi tehnica de intervenţie din dotare, se mută în oraşul Curtea de Argeş, raionul de intervenţie al fostei subunităţi se împarte şi se repartizează companiilor de pompieri Oradea, Ştei şi Salonta.
ANUL 1975
Compania Pompieri Salonta a fost transformata în pluton pentru pregătirea militarilor cu termen redus.
ANUL 1984
La 17.02. 1984 cu ocazia înmânării diplomei de “Unitate de Frunte” comandantul trupelor de pompieri, Generalul Briceag Constantin a executat conform ordinului Ministrului de Interne nr. II/01048 predarea şi primirea comenzii unităţii între Colonel Dimitriu Gheorghe şi Maiorul Adrian Pădurean, promovat din grupul de pompieri al judeţului Hunedoara.
ANUL 1987 – 1989
Se pun bazele înfiinţării unui nou local a reşedinţei unităţii şi al companiei de pompieri Oradea 1, lucrări care se finalizează în anul 1990.
În decembrie 1989 un nou cadru de dezvoltare a fost creat. România era pe calea democraţiei. Condiţii noi, propice perfecţionării Apărării Civile, au fost create. România a ratificat pe 14 mai 1990, cele două Protocoale Adiţionale la Convenţia de la Geneva (august 1949), convenţie la care România a aderat în 1954.
ANUL 1993
Din anul 1993 în baza protocolului stabilit cu Ministerul Sănătăţii s-a înfiinţat Serviciul Mobil de Urgenţă şi de Descarcerare.
ANUL 1994-1995
În anii 1994-1995 au fost obţinute spaţii şi clădiri în localităţile Sălard, Săcuieni, Valea lui Mihai, Beiuş şi Tinca, unde au fost înfiinţate noi subunităţi. Se construiesc localurile companiei a 2-a Oradea Wiltshire, se reînfiinţează Compania de Pompieri Beiuş.Astfel cu o nouă structură, unitatea a devenit la 15 august 1995 “Brigadă” când Comandantului acesteia, Colonel Pădurean Adrian, i s-a înmânat şi Drapelul de Luptă al unităţii.
ANUL 1996
La împlinirea a 60 de ani de existenţă a Companiei de Pompieri Oradea în faţa Unităţii a fost dezvelit “Grupul Statuar” – închinat celor ce pun mai presus viaţa semenilor lor decât propria viaţă realizat prin grija Fundaţiei 13 Septembrie şi a Facultăţii de Arte Plastice din Universitatea Oradea, lucrare realizată de către decanul acestei facultăţi, Conf.univ.drd. Corneliu T. DURGHEU
În anul 1996, Parlamentul României adoptă “Legea protecţiei civile”, o lege sintetică pe baza căreia s-a structurat protecţia civilă atât în plan departamental, cât şi local, cuprinzând cerinţele rezultate din studiul surselor de risc potenţiale de pe teritoriul României: cutremure de pământ, alunecări de teren, inundaţii, accidente şi avarii chimice, nucleare sau industriale, distrugeri de baraje hidrotehnice, etc., precum şi din confruntarea cu alte categorii de riscuri majore specifice sfârşitului de mileniu, unele cu efecte transfrontaliere.
ANUL 1999
Prin eforturile personalului unităţii s-a înfiinţat un PARACLIS sfinţit de Episcopul Oradiei şi un Muzeu al Pompierilor, ambele amplasate în clădirea Detaşamentului 1 Oradea.
ANUL 2001
În baza ordinului Secretarului de Stat al Ministrului de Interne nr. II/04049 din 15.02.2001 la comanda Brigăzii este numit Colonelul Oltean Nicodim iar Colonelul Pădurean Adrian este înaintat la gradul de General de Brigadă şi trecut în rezerva.
La 1 ianuarie 2001 Comandamentul Protecţiei Civile, organul de specialitate al Ministerului Apărării Naţionale până la acea dată, a trecut în subordinea Ministerului de Interne, păstrând aceleaşi caracteristici organizatorice.
ANUL 2002
În anul 2002 s-a înfiinţat subunitatea din staţiunea Băile 1 Mai, la inaugurarea căreia pe lângă autorităţile locale a participat şi comandantul Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari, General Maior Vladimir Secară.
ANUL 2004
Din data de 15 Decembrie 2004 prin unificarea Brigăzii de Pompieri “CRIŞANA” cu Inspectoratul de Protecţie Civilă Bihor s-a înfiinţat noua instituţie: INSPECTORATUL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ „CRIŞANA” AL JUDEŢULUI BIHOR.

(22-05-2013 06:27 AM)Covalciuc Bogdan Scris:  Monumentul pompierilor din Bihor



Operă a prof. univ. Cornel Dulgheru, a fost dezvelit la 4 octombrie 1996.
Este un ansamblu arhitectural amplasat în faţa sediului Brigăzii de Pompieri “Crişana”, care evocă sacrificiul pompierilor pentru salvarea vieţii oamenilor.