pompieri

Citat:INFIINŢAREA UNITĂŢILOR MILITARE DE POMPIERI ÎN JUDEŢUL BOTOŞANI

În anul 1840, după modelul din Iaşi, ia fiinţă "comanda de foc" (Compania de pompieri). Noua "comandă" se instala într-o cazarmă amenajată într-o casă veche; efectivul ei pentru anul 1846 fiind: 1 ofiţer; 3 subofiţeri; 1 toboşar; 35 soldaţi pompieri. Ca dotare "comanda de foc" din Botoşani dispunea: 20 cai; o scară mare; o perdea de pâslă (pentru înăbuşit focul); 2 tulumbe; 7 sacale; 7 ciubere; 14 cofe; 20 topoare; 20 căngi - total 92 obiecte.

În anul 1846 la comanda de foc din Botoşani intră în dotare - ca echipament - la pompieri "căciulile din tinichea".
Doi ani mai târziu, la 1848, în luna octombrie "comanda de foc" a oraşului Botoşani a fost inspectată de către generalul inspector al poliţiei, D. Sturza, care consemna cu această ocazie:
"oamenii cu vioaie înfăţişare, curaţi la trup şi amuniţia (la minte) cunosc îndatorirea lor îndestul de bine. Sunt îndestulaţi cu cele lor cuvenite şi mulţumiţi de comandantul lor. Instrumentile cu a lor părtinitoare, bine păstrate şi curăţenie, ci să aştepta, care dovedesc sârguinţa comandantului".
Progresul înregistrat în înfiinţarea acestor "comenzi pojărniceşti" îl făcea pe domnitorul Mihail Sturza să constate într-un "Ofis către Obşteasca obişnuită adunare", la 12 martie 1848 :
"Comenzile pojărniceşti au făcut slujbe preţioase în toate locurile unde ele s-au înfiinţat. Folosinţa acestui corp ţinut prin mijloace eforiceşti este cunoscută de fiecine şi netăgăduită. Târgurile care, ca proprietate, particulară, sunt încă lipsite de această însemnătoare instituţie, cheamă cu tot dinadinsul aplicaţia acestoraşi măsuri şi de aceea Cârmuirea nu trece cu vederea a înzestra toate târgurile cu binefacerea aşăzământului eforicesc îndată ce într-o aceasta cunoaşte putinţă".

Citat:Începuturile organizării pazei contra incendiilor în oraşul Botoşani
Ştefan Cervatiuc

Datorită aşezării sale la intersecţia a două mari drumuri comerciale de uscat ce legau Estul cu Vestul şi Nordul cu Sudul Europei, oraşul Botoşani - unul din cele mai vechi oraşe româneşti1 - desi ars şi prădat deseori de năvălitorii străini , s-a dezvoltat continuu, ajungând la începutul sec. al XX-lea al patrulea oraş din ţară, inclusiv Transilvania, ca întindere, număr de populaţie şi importanţă economică comercială, fiind întrecut doar de Bucureşti, Iaşi şi Galaţi, situaţie în care s-a menţinut până în jurul anului 18803.

Prosperitatea în care ajunsese explică de ce Botoşanii au fost şi printre primele centre urbane ale ţării cu iniţiative edilitare care urmăreau modernizarea oraşului prin pavarea străzilor, introducerea iluminatului public, alimentarea cu apă prin apeducte ş.a. încă din 1820, la cererea expresă a botosănenilor de a se face târgului lor o punere la cale în sensul celor de mai sus, domnitorul Mihail Şuţu a dat un hrisov4 prin care a destinat scopuri veniturilor provenite din o serie de taxe puse pe mărfurile ce intrau în oraş care trebuiau strânse şi dirijate de o Epitropie orăşenească.

Din păcate însă, hrisovul lui Mihail Şuţu nu dădea dezlegare Epitropiei să facă cheltuieli şi pentru paza contra incendiilor care, adeseori, mistuiau oraşul.

De aceea, în 1827, după mai multe sfatuiri între dânşii, botoşănenii întru o unire, mari şi mici, boieri şi neguţitori hotărăsc să cumpere cu banii lor 4 tulumbe, 14 sacale, 16 căngi şi 20 topoare iar în pliatul târgului să construiască un havuz cu cişmea în care să se aducă apă prin olane şi în toată vremea să fie havuzul plin cu apă. Pentru aceasta fiecare trebuia să dea un ajutor ce era analoghisit (stabilit) pe acareturi astfel: câte cinci lei de toată binaua mare, casă, dughiană, din târg şi mahalali şi câte doi lei de toată dughiana şi casa de rând, dându-să aceşti bani numai de cătră tagma boierească şi tagma neguţitorească de toate naţiile, fără osebire, iar locuitorii săraci să nu fie supăraţi la această dare. Dar hotărârea de a da bani pentru unelte fiind luată, târgoveţilor li s-a înfăţişat deodată nedumerire pentru oamenii trebuincioşi spre întrebuinţarea tulumbelor şi a uneltelor.

Ca să scape de încurcătură ei fac, la 17 august 1827, o jalbă către domnitor şi cer 40 de scutelnici din târgoveţi care, în schimbul birului, să facă serviciul de tulumbagii, sacagii, căngeri, toporaşi, homari şi clopotari. Şi pentru ca cererea lor să fie aprobată, botoşănenii, după obiceiul pământului, recurg la persoana influentă a marelui vornic Alecu Callimachi rugându-1 în mai multe scrisori să mijlocească şi să stăruiască lângă domn întru aceasta neuitând să adauge că va rămâne târgul mulţămitor dumitali5.

Se pare însă că domnitorul nu era dispus să renunţe la suma birului celor 40 de oameni şi a tot tărăgănat lucrurile până a venit luna aprilie 1828, când Principatele au fost ocupate de armata rusă. Intenţia mai mult decât bună a botosănenilor a trebuit astfel să fie amânată. Din 1832, odată cu punerea în aplicare a dispoziţiilor Regulamentului Organic, înfiinţându-se şi la Botoşani Poliţia, paza oraşului contra incendiilor a fost dată în atributia acesteia,» unul din comisarii ei având sarcina specială din partea Eforiei oraşului de a veghea asupra lucrărilor pojarniceşti.

Numeroase documente aflate în păstrarea Filialei Arhivelor Statului din Botoşani vorbesc despre preocuparea autorităţilor de aici pentru crearea unui corp de pompieri, pentru dotarea acestuia cu cele mai adecvate instrumente precum şi pentru luarea unor măsuri de prevenirea incendiilor.

Astfel, îndată după alegerea la 2 ianuarie 1832 a membrilor Eforiei de Botoşani, aceştia trimit Divanului împlinitor al Moldovei un raport în care, printre alte lucrări ce cred ei că sunt neapărat trebuitoare oraşului menţionează şi:

-adusul apei de izvoare pe cale şi facerea unei case de apă cu cişmea în piaţa târgului - 5.000 lei;

-două tulumbe să se cumpere şi să se aducă, cu năimeala tulumbagiilor - 10.000 lei;

-şase sacale cu cai şi oameni şi 10 căngi şi 20 topoare - 2.5000 lei6.

La acest raport, Departamentul Pricinilor Dinăuntru în mai multe rânduri7 atrage atenţia Eforiei Botoşanilor că deşi aceste instrumente şi altele trebuie negreşit, totuşi cheltuielile propuse sunt prea mari şi deci să se străduiască a le cumpăra sau a le face la preţuri mai mici.

Într-un asemenea ordin, din 5 martie 1832, Departamentul indica şi soluţiile de rezolvare a acestei chestiuni:

Pentru tulumbă, sau di la Braşov sau di la Liov, după pilda Focşanilor şi a Galaţilor în cari târguri neguţitorii ce au alişveriş cu Liovul şi Braşovul di la sine s­au alcătuit a li aduci câte 2.000 lei una cu toati ali lor. Ordinul preciza să se facă 8 sacale şi nu 6 şi atrăgea atenţia Eforiei că la tulumbe şi sacale trebuiec cai şi deci, pe lângă şura în care se vor adăposti uneltele va fi nevoie şi de un grajd8.

În urma acestor recomandări Eforia întocmeşte în 1832 mai multe închipuiri sau planuri de cheltuielile ce le socotea necesare pentru înfrumuseţarea şi paza oraşului9, dar cheltuielile - oricât se străduia Eforia să le reducă - erau mai mari decât veniturile târgului. De aceea, pentru sporirea acestora din urmă, ea face apel, pe de o parte, la negustorii mai bogaţi să contribuie şi ei la nevoile oraşului, iar pe de altă parte procedează la mărirea taxelor pe mărfurile intrate. Apelul se pare că a avut ecou favorabil deoarece la 13 mai 1832 Eforia cere Departamentulzui să trimită o carte de mulţumire negustorului Iani Vasiliu care au dăruit târgului o tulumbă bună şi a sa cheltuială s-au făgăduit să o şi aducă10. Mărirea taxelor pe mărfuri a întâmpinat opoziţia unora dintre negustori căci Eforia raportează Departamentului că toată obştia neguţitorilor nu numai că se unesc ca vânzarea iraturilor acelui oraş să să urmează aşa cum sunt alcătuite, dar, şi neagiungănd banii spre acoperirea cheltuielilor, să îndatoresc a-i cislui ei, numai jidovii lipcani pricinuiesc a plăti 10 parali la suta de lei pe marfa ci vor aduci. La întrebarea cum să se procedeze, Departamentul, la 18 iunie 1832 răspunde că va hotărî după ce Eforia va trimite un proces-verbal iscălit de toată obştea, la care să se adauge separat lista de numele negustorilor opoziţionişti11

NOTE

1. Vezi C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, Ed. Acad. Bucureşti, 1967, p. 195­196, care susţine părerea că oraşul Botoşani datează ca oraş cel puţin de la 1350.
2. Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Fălticeni, 1926, p. 4-5, 15-20.
3. Victor Tufescu, Tradiţii şi perspective în dezvoltarea municipiului Botoşani, în volumul de comunicări Botoşani, istorie şi contemporaneitate, prezentate cu prilejul sesiunii ştiinţifice organizate la Botoşani în 16-18 mai 1969, p. 12-13.
4. N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. V, Editura Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1903, p. 669-670.
5. Informaţii mai amănunţite privind încercarea botoşănenilor de a-şi organiza o pază contra incendiilor în anul 1827, vezi în documentele publicate de N. Iorga, op. cit., p. 270-272 şi 283­285.
6. A. Gorovei, op.cit., Ediţia Primăriei Botoşani, Fălticeni, 1926, p. 214.
7. Arh. Statului Botoşani, fond Primăria Botoşani, ds. 2/1832, f. 1 (un ordin din 4 ianuarie 1832).
8. Arh. St. Botoşani, fond Primăria Botoşani, ds. 2/1832, f. 16-17.
9. Idem, f. 37-38,41, 89.
10. Idem, ds. 4/1832, f. 1.
11. Idem, ds. 2/1832, f. 93.

Citat:Pompierii dorohoieni împlinesc 160 de ani de când veghează la siguranţa comunităţii. În anul 1851, la Dorohoi s-a înfiinţat prima unitate militară de pompieri, cu sediul în actuala clădire a Şcolii nr. 5.

Monografia „File din istoria pompierilor din judeţul Botoşani” descrie faptul că pompierii dorohoieni aveau în dotare o tulumbă (pompă de incendiu care funcţionează cu un furtun), 2 sacale (sacal – butoi aşezat pe un cadru cu două sau patru roţi, cu care în trecut se transporta apă de la fântână sau rău), o scară, un clopot şi 10 topoare. Instruirea ostăşească a celor care doreau să îmbrace haina de pompier se executa în baza „Regulamentului ostăşesc”, iar cea de specialitate se desfăşura sub supravegherea “celor mai destoinici tulumbagii”.

În perioada 1880 – 1890, pe raza oraşului Dorohoi s-au produs mai multe incendii, soldate cu însemnate pagube materiale. Documentele vremii amintesc de două mari incendii, cel de pe strada Camil Silvat unde au ars 18 dughene, şi cel din strada Regimentului (azi Bulevardul Victoria), unde au ars 11 dughene. Aceste evenimente au determinat autorităţile Dorohoiului (Dorohoi era judeţ aparte în acea perioadă), să adopte noi măsuri de apărare şi de luptă împotriva incendiilor. Prin urmare, s-a înfiinţat o grupă de pompieri dotată cu două pompe portative şi două pompe pe roţi. Alimentarea cu apă se făcea de 30 de sacagii, iar anunţarea incendiilor prin goarnă. Oraşul era supravegheat dintr-un foişor înalt de 20 m, unde 1-2 pompieri stăteau permanent de pază şi dădeau alarma în caz de incendiu.

În anul 1903, în Dorohoi, pompierii aveau la comandă un sergent major, iar ca efectiv erau 12 pompieri.

În anul 1907, turnul, foişorul de foc şi acoperişul primăriei din Dorohoi, au ars într-un incendiu devastator.

De la tulumbe la maşini de ultimă generaţie

De-a lungul celor 161 de ani de existenţă, pojarnicii de la Dorohoi, deveniţi între timp pompieri în subordinea Ministerului de Interne, au utilizat pe rând, de la tulumbe şi sacale, până la autospeciale de ultimă generaţie. După anul 2007, pompierii dorohoieni au primit în dotare autospeciale de intervenţie IVECO Magirus şi Renault Volkan, maşini utilate şi dotate cu echipamente de stingere a incendiilor, de prim ajutor şi descarcerare . Din anul 2010, Detaşamentul de Pompieri Dorohoi are şi un echipaj SMURD.

Pompierii dorohoieni, foşti pojarnici, intervin azi în toate situaţiile de urgenţă.„Înzilele noastre, în conformitate cu prevederile normative aliniate la legislaţia europeană, unităţile de pompieri militari din România s-au unificat cu structurile de protecţie civilă, luând fiinţă Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă. Incluşi în Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, pompierii, constituiţi în servicii profesioniste pentru situaţii de urgenţă, se pregătesc continuu şi desfăşoară o întreagă gamă de intervenţii în funcţie de tipurile de risc generatoare de situaţii de urgenţă (incendii, cutremure, inundaţii, accidente, explozii, avarii, alunecări sau prăbuşiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbuşiri ale unor construcţii, instalaţii ori amenajări, calamităţi naturale sau evenimente publice de amploare determinate ori favorizate de factori de risc specifici)

Citat:Pentru simplificarea administraţiei, la 02 mai 1879, Direcţia arme speciale a Ministerului de Război hotărăşte printre altele ca Secţiile de pompieri Botoşani, Roman şi Bacău, să formeze cu Bateria Iaşi, o singură baterie, sub comanda maiorului Gheorghe Ghenovici.
Prin Decretul nr.100 din 07 aprilie 1881, artileria teritorială era organizată pe 14 baterii, din care Bateriile 3 şi 4 Iaşi, cu o secţie la Botoşani.

Prin Decretul 829 din 08 aprilie 1883, se dispune înfiinţarea a noi regimente de artilerie. Astfel, în Regimentul nr. 8 Botoşani intră şi Bateria a 4-a teritorială de munte Botoşani (pompierii). De la această dată nu mai putem vorbi de pompieri - artilerişti ci de artilerişti - pompieri. Ca urmare a noii organizări, pompierii nu se mai puteau ocupa "serios" nici de serviciul "pompelor", nici de acela al "gurilor de foc" făcând astfel să sufere ambele servicii, ceea ce a "deşteptat" în numeroase rânduri "dreapta indignare" a cetăţenilor diferitelor oraşe lăsate de câţiva ani "pradă focului". În această perioadă în Botoşani au loc o serie de incendii, dintre care putem descrie mai jos unul care a mistuit o mare parte a oraşului.

Citat:În 3 iunie 1887, orașul Botoşani a fost cuprins de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape 3 zile, fără întrerupere. Eminescu venise prin primăvară la Botoşani, atras de insistenţele Harietei, care ţinea să îl îngrijească pe Mihai după tratamentul suportat în bolniţa de la Neamţ.

La 9 aprilie 1887, Eminescu ajunge la Botoşani, rămânând sub îngrijirea surorii sale Harieta şi a doctorului Iszac. Locuieşte într-o casă închiriată de la cumnatul lui Samson Bodnărescu, într-o odăiţă din strada Sf. Niculae (astăzi Puşkin). Harieta era ea însăşi suferindă, paralitică, starea ei în prima jumătate de an 1887 fiind descrisă într-o scrisoare: "Ieu sunt paralizată de amândouă picioarele de la etatea de 5 ani şi pot merge destul de rău numai prin ajutorul unor maşini cari sunt în greutate de 5 ocă de fier".

Deşi ajuns la Botoşani într-o stare relativ bună, Eminescu va cădea în curând din nou în suferinţă. Boala recidivează Cert este că, la începutul lui iunie 1887, trupul poetului este "într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur". Aşa îl surprinde tragedia care s-a abătut asupra Botoşanilor în 3 iunie 1887.

În acea zi de 3 iunie 1887, Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape trei zile, fără întrerupere. Numai intervenţia exemplară a pompierilor au făcut ca focul să se oprească în pereţii camerei în care se afla Eminescu.

Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu din acele zile, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta: "... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".

Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flăcări şi 608 "atenansuri". Un Botoşani mistuit, grav încercat. La nivel national se organizează ample colecte de ajutorare, comitete de sprijin.

Regele Carol I, profund indurerat de tragedia de la Botoşani, telegrafiază administraţiei locale pe data de 4 iunie (focul a fost stins abia în 5 iunie, cu "ajutorul" unei ploi care a durat câteva ore): "Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora ne vom afla Regina şi Eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii vor şti să-şi facă datoria către compatrioţii lor. A da pentru Botoşani, a ridica pe cei loviţi de soarta cumplită, este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul dintre cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii".

Ca să înţelegem contextul în care Botoşanii l-au găzduit pe Mihai Eminescu, trebuie să înţelegem la adevărata dimensiune tragedia pe care urbea o străbătea în acea perioadă.

"Focul cel mare" din 3 iunie 1887 a pus la pământ economia Botoşanilor, pentru că a mistuit, la propriu, afacerile şi breslele existente până atunci. "A fost practic începutul sfârşitului pentru târgul nostru care până atunci era un centru economic şi comercial recunoscut în zonă. Dar după nenorocirea din 1887 lucrurile au început să se schimbe şi nu în bine", scria în 2001 jurnalistul Florentin Florescu, în Ziarul de Iaşi.

În aşa vreme nenorocită, nu e greu de înţeles că Harieta se afla în mare cumpănă. Sărăcia din târg se accentua de la o zi la alta, atmosfera era una greu de descris. La doar câteva zile de la tragedie, un grup de 50-60 de personalităţi ale Botoşanilor înaintează o petiţie către administraţia locală, pentru acordarea unui ajutor financiar poetului Mihai Eminescu.

Şedinţa Consiliului permanent al judeţului are loc pe 14 iunie 1887. Primele reacţii sunt nefavorabile poetului, prin vocea consilierului Leca, acesta precizând că târgul Botoşanilor este într-o grea situaţie şi că banii trebuie direcţionaţi către sprijinirea celor afectaţi de incendiu, propunând ca Eminescu să fie ajutat din "mijloacele statului, căci altfel am crea un precedent". "Când vedeţi că cade casa pe noi, când nu avem localuri de cazarme, subprefecturi, şcoli etc., mai întâi să ne ocupăm de ele. În principiu sunt de a da ajutor d-lui Eminescu, însă să nu se precipiteze, propun a se lăsa pentru şedinţele de la toamnă", spune consilierul Leca în şedinţa din 14 iunie 1887, conform ing. Nicolae Iosub (capitolul "Un an de suferinţă la Botoşani" din cartea "Mihai Eminescu la Botoşani").

Consilierul Leca se pare că a fost, însă, singurul care a emis o astfel de părere, restul consilierilor (14) încuviinţând ajutorul pentru poet. Ing. Nicolae Iosub redă succint propunerile consilierilor, care vorbesc de la sine despre aprecierea şi conştientizarea asupra valorii pe care Mihai Eminescu o reprezenta în acea perioadă, la nivelul comunităţii locale: Consilierul Mania susţine acordarea ajutorului pentru Eminescu, ajutor care "trebuie să se dea cât se poate mai degrabă… căci la apelul făcut cătră toată lumea cred că şi noi vom răspunde da, pentru un astfeli de mic ajutor, deşi bugetul nostru are multe sumi fictive". Consilierul Şmelţ susţine şi el ajutorul: "sunt de opiniune din contra cu dl. Leca, însuşi dl. Leca a zis că Eminescu a fost un eminent bărbat şi că nu avem mijloace, apoi eu cred că noi să-i dăm măcar zilnicile mijloace de trai până îi va da ţara, să-i dăm noi, să-i înlesnim viaţa până i-o va înlesni ţara". Consilierul şi profesorul Savinescu: "…noi vom da; dacă vom fi în stare a da… iară pentru poetul Eminescu propun a se da precumpănit, nu o dată cât trebuie, ce după mijloacele bugetului". Cel mai favorabil discurs, spune ing. Nicolae Iosub, pentru ajutorarea lui Eminescu, îl susţine consilierul Rusu: "Noi sântem datori ca conjudeţeni a-l ajuta, fiind fiul judeţului, căci dacă vom merge pe urmele ştiinţei, apoi omenirea întreagă trebuie să-l ajute… căci un om este mai scump decât bugetele, omul trebuie preferat cazarmelor şi caselor, propun dară a se fixa suma după puterea judeţului şi să nu ne târguim asupra ei".

Aflăm de la Stela Giosan care este deznpdământul acestei şedinţe, din lucrarea "O pagină din istoria Botoşanilor- incendiul din anul 1887, văzut de contemporani": "…în Botoşaniul lovit din greu de marele incendiu, s-a votat după multe discuţii un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centru oraşului, afectate în mod serios de incendiul amintit".

Din păcate, ajutorul de 100 de lei lunar (1200 pe an) nu ajunge la Eminescu, pentru că propunerea comunităţii botoşănene nu are sprijinul ministrului de interne liberal din acea vreme, gen. Radu Mihai. Aflăm acest lucru abia în luna martie a anului 1888, când Eminescu se afla încă la Botoşani, şi Iacob Negruzzi lua cuvântul în şedinţa Camerei: "Comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu".

Citat:3 IUNIE 1887 - INCENDIUL DIN BOTOŞANI

În ziarul local "Vocea Botoşanilor" (ce apărea în fiecare duminică), din 7 iunie 1887, era prezentat foarte pe larg un incendiu izbucnit în oraşul Botoşani în noaptea de 3 spre 4 iunie 1887, astfel:

"Dezastrul cauzat prin incendiu de la 3 iunie, pagubele suferite ca şi numărul victimelor lăsate, suntu şi voru fi încă mult timp necalculabile. Mintea omului nu se poate rădica în cugetarea sa, aşi crea un tablou mai îngrozitor, realitatea întrece cea mai vie imaginaţiune. Suntu oameni care au visitat ruinele târgului asediate, bombardate, distruse şi încă spunu că ceea ce vedu în urma sinistrului de la 3 iunie, ceea ce au causat flagelul venit asupra oraşului nostru, orice alte lucrări distrugătoare aru fi neputincioase. A lăsa ruinele a nivela suburbii întregi, a nimici chiar urmele caselor, aspectul ce nu presintă astăzi această parte a oraşului numai acei ce vedu şi potu face o idee.
Penelul celui mai iscusit artist n-aru fi în stare a forma tabloul ce se impune priveliscelor tuturor; e îngrozitor; e înfiorător ! Dar ceea ce se face să-ţi întorci viderea de la aceste ruine, să uiţi nămolul avuţiilor distruse, e priveliscea ce se impune ochiului a sutelor de victime ce zacu pe strade lipsite de orice asistenţă. Pârliţi, cu ochii întunecaţi de fum şi colbul, zdrenţăroşi, dureroşi, loviţi, bărbaţi, femei şi copii, familii întregi, căzuţi d-oboseala, cuprinşi de spaimă, desolaţi, în grupuri mari îţi atragu privirea. Inima ţi se strânge, lacrimile izbucnesc când vedsi şi-ţi imaginezi suferinţele acestor fiinţe cu totul nevinovate pentru durerea ce li s-a causat.
- De eri n-am mâncat, spune unul.
- Totul mi-a ars, sunt prăpădit, se lamentează altul.
- Ce ne facem ? Unde ne ducem, strigă cei mai mulţi.
Copilaşii goi se-ndeasă la sânul mamei, a rudelor lor; li e frig. O ploae deasă care purifică aerul, înăduşă colbul, stânge jăratecul, îi udă ţi le face reu. Când stai înmărmurit înaintea acestor nenorociţi, când auzi lamentările, înţelegi durerile, dar într-un nimic nu poţi uşura, ridica greul ce-i apasă, atunci e cu neputinţă a nu te gândi la sistemul organisării societăţilor omineşti şi a crede că o alta mai bună pute ca să asiste. Compătimind cu inima sfâşiată nu faci decât s-adaugi la numerul nenorociţilor; devii un nenorocit mai mult; dar ce facu aceste sute de familii, mii de suflete ce au rămas fără adapost, fără haine, fără existenţă. Un dor te cuprinde; mintea ţi se pierde. Incapabil d-a face singur ceva, te gândeşti ce-ţi dă o suluţiune; te credzi fericit a fi găsit un mijloc, t-acoperi de el, vorbesci, scrii, publici strigând:
- Daţi în ajutorul victimelor din Botoşani !"
Aşa erau descrise ororile marelui incendiu din Botoşani surprinse cu "penelul" de un reporter al ziarului local, imediat după producerea lui.

DESCRIEREA INCENDIULUI DIN 3 IUNIE 1887 PUBLICAT ÎN ZIARUL LOCAL "VOCEA BOTOŞANILOR" APARUT DUMINICĂ 7 IUNIE 1887

"Arareori s-a vedzut un incendiu mai înfiorător, un dezastru mai îngrozitor. Pornit de la extremitatea partei nordice a oraşului, din un grajdu, a lipit de nisce case-baratce, un timp prea scurt a cuprins toată partea nord-estică, întinzându-se cu o furoe înspăimântătoare.
În timp de 6 ore sute de case au fost consumate de flăcări, reduse-n cenuşă. Vântul ce sufla de la nord spre sud-est cu multă vehemenţă, ridica în adevărate cicloane flăcările, transporta acoperimintele aprinse la mari distanţe şi distribuia focul asupra oraşului cu un capriciu iumitoriu. În timp de 2 ore strade întregi au fost reduse-n ruine.
Pentru cei ce cunoscu posiţiunea oraşului o descripţiune a mersului incendiului nu mi se pare de prisos. Focul s-a ivit la 1 1/4 p.m. în dzioa de Miercuri, 3 iunie, în suburbia din vechia numită la Lipschi, în partea extremă dinspre Cărămidărie. N-au apucat flăcările a consuma grajdul şi casele din apropiere şi imediat focul sărind peste multe altele de dinainte, în direcţiunea vântului a făcut ca incendiul să se manifeste la o distanţă de câteva sute de metri, rămânând intacta o parte însemnată a suburbiei peste care sărise flăcările. Căzut focul în mijlocul Calicimei (astfel se numea această parte a oraşului), compuse din case construite numai din lemn, acoperite cu şindrilă, case vechi, adevărate barasce, lesne – şi poate face orice idee cu câtă uşurinţă aceste materii combustibile, foarte repede inflamabile, au servit în propagarea incendiului, la o secundă, stradele steclariei, podul Lipscăniei, a Braşoveniei, a Mindirigiilor şi altele multe stradele au fost în flăcări.
Sinagoga cea mai veche şi mai mare, numită Şcoala Evreiască din târgul vitelor au ars cu desăvârşire. Din cauza înfierbinţelii ce se formase prin aprinderea magasinelor, toate din lemn, construite în jurul bisericei, a trebuit să s-aprindă Biserica Catedrală numită "Ospenia" a cărei turn servea de observator pompierilor noştri.
În masatra bisericii se dispusese toate averile celor a căror case erau ameninţate, ca o siguranţă contra incendiului. Vă puteţi imagina spaima ce au causat aprinderea acestei biserici situată în centrul oraşului. Toţi deponenţii îşi pierdură capul; ei nu puteau crede că biserica boltită, de zid solid construită, nu va rezista flăcărilor şi focul înăuntru se va răzbate precum s-a răzbătut acum 50 de ani când a mai ars o dată. D-aici focul s-a întins pe toată partea stângă a stradei Mari arzând toate magazinele mai însemnate din strada ce duce în Braşovia, rămânând spre marea mirare, magasinul nou construit a domnului Molublart. Astă noapte încă ardeau acoperimintele marilor magasine a fraţilor Macarof. Focul s-a întis apoi asupra dughenilor domnului Emilian nimicind într-o clipă toate şandramalele, dughenile din apropierea lor şi în continuare asupra unor case din nou construite până la păreţii farmaciei Smeltz. Mai toate casele din această stradă, cu puţine excepţiuni, erau un rând, aşa încât ajungând focul la capătul stradei s-a putut opri în zidul farmaciei.
Precum se poate videa, începând focul de la extremitatea oraşului s-a întins până în strada Maro ce parcurge prin centrul lui, consumând o parte a magazinelor situate p-această stradă. Avem dar consumate prin flăcări o suprafaţă ce cuprinde toată partea nordică de la extremitate până la centrul oraşului. Aproximativ la una mie case la care intră multe baratce ce serveau de adăpost sărăcimei din această parte a târgului. Pagubele se pot evalua la câteva milioane. Nu se poate încă determina quantumul lor cu precisiune căci la unele magasine, precum acea a unui domn Mohublatt, visavis de magazinul scăpat, focul a distrus totul ce magasinul conţinea cu marfă înlăuntrul; la alţii precum la domnul Focşăneanu, n-au ars decât marfa manufactură ce era aşezată prin coridoare, iar toate mătăsurile şi marfa mai de valoare s-a scăpat neatinse. În o boltă ce a rezistat tuturor incendiilor s-au concentrat aproape toate avuţiile comercianţilor : argintării, aurării, valori în efecte publice, bani în diferite monede, tot soiul de locuri scumpe, şi adevăr că casele au rezistat focului cele înconjurate dar uitându-se a se închide o deschizătură în partea de sus a zidului, focul a comunicat înăuntru şi s-au aprins tot ce bolta conţinea ca avuţii depuse-n siguranţă. Desolaţiunea era la culme când s-a dat alarma. Deponenţi-şi frigeau mâinile; suplicând pe comandanţii pompierilor de a le scăpa ceia ce era ultima lor resursă de existenţă. S-a deschis uşile, s-a văzut o pară multicoloră dar atât de-ntensă încât nime încă se putea apropia; ardeau comorile acolo adunate.
Dl. căpitan DUMITRIU vrând a încuraja soldaţii spre a străbate înăuntru, era în moment să rămână sufocat de nu se extrăgea de la câţiva paşi de la uşa de intrare. Din bolta focului a comunicat în başcă unde arde incontinu. Doi fraţi Macaroff, cei mai vechi şi mai avuţi comercianţi erau aproape să ardă în case, fiind înconjuraţi din toate părţile şi găsind poarta, unicu locu de eşire, aprinsă. Cu scara, pe de asupra zidurilor abia a putu scapa întreaga familie cu servi, în totul 12 persoane, fără însă d-a nu fi suferit lesiuni causate prin frigerea obragilor şi a mâinilor. Focul s-a comunicat cu atâta repegiune şi mare furie asupra caselor lor, solid construite, cu două etaje şi înconjurate cu un înalt zid, din cauză că primăria a permis, în acea desime a caselor să se construie în lemn un hambar în mărime de 30 de stânjeni, în două rândure, tot numai din lemn şi plin de diferite piei de animale. Când pompierii de la Iassy şi Roman sosise, focul era deja localizat. Venise în ajutorul nostru şi serviciul pompierilor de la gara Paşcani cari lucrând cu multă activitate s-au retras îndată ce s-au gătit apa. Pompierii ca şi comandanţii lor, s-au purtat admirabil; se vedea o adevărată emulaţiune în zelul şi devotamentul ce desfăşurau în mijlocul acestui flagel, adevărat sinistru. Ca accidente nenorocite putem semnala câteva cazuri de leziuni, fără urmări grave, la soldaţii pompieri. Între civili suntu 6 persoane arse; patru bărbaţi şi două femei. Unul însă adânc arsu complet".
Acest incendiu a fost publicat în toată ţara.

În lucrarea "CUVÂNTĂRI ŞI SCRISORI" ale regelui Carol I al României, paginile 10-11, este redată telegrama lui către primarul oraşului Botoşani, din 4 iunie 1887, în care în legătură cu incendiul din Botoşani, se arată:

"Flăcările mistuitoare ce mistuiră o parte din oraşul Botoşani au pricinuit grozave nenorociri ce s-au răsfrânt asupra inimii Reginei şi a mea. Orice suferinţă a unei părţi a României este suferinţa noastră, şi de aceea mă grăbesc a trimite deocamdată suma de 10.000 lei spre a căuta să daţi întâile ajutoare celor mai izbiţi de lipsă.
Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora se va pune Regina şi eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii, care au ştiut să fie miloşi când în alte date s-au întâmplat asemenea catastrofe, vor şti să-şi facă datoria faţă de compatrioţii lor.
A da pentru Botoşani şi a ridica pe cei loviţi de o soartă cumplită este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul din cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii".

În perioada 1880-1890, din cauza urgiei flăcărilor, care distrugeau conacele boierilor, distrugeau foarte multe dughene, municipalitatea Dorohoiului (Dorohoiul era judeţ aparte), ia măsuri pentru a găsi un mijloc de apărare şi de luptă împotriva incendiilor. Se înfiinţează o grupă de pompieri dotată cu : 2 pompe portative şi 2 pompe pe roţi. Alimentarea cu apă se făcea de 30 de sacagii. Anunţarea incendiului se făcea prin goarnă.
Grupa avea un efectiv de 12-20 oameni, având comandant "pe unul numit GALBENAŞ".

Citat:Primele “unelte pojarniceşti”

Din “Monografia oraşului Botoşani”, semnată de Ştefan Ciubotaru, aflăm că paza contra incendiilor a fost pusă la punct la început de secol XIX. Cu oarece greutate, deoarece hrisovul din 1820, prin care domnitorul Mihail Şuţu aproba ca o parte din veniturile oraşului să fie folosite şi pentru modernizare, “nu dădea dezlegare şi pentru procurarea de unelte pojarniceşti”. Într-un atare context, conducerea oraşului a hotărât să cumpere, din banii boierilor şi a negustorilor, „4 tulumbe, 14 sacale, 16 căngi şi 20 topoare... Pentru înfiinţarea primului corp de pompieri, s-a cerut Domniei aprobarea ca 40 locuitori să fie scutiţi de dări şi să aibă în grija lor paza contra incendiilor. Aceştia urmau să devină tulumbagii, sacagii, căncieri, toporaşi, hornari şi clopotari”. Pentru ca cererea să fie băgată în seamă, s-a cerut şi sprijinul marelui vornic Alecu Callimachi, care urma să intervină pe lângă Domn. Din păcate, ocuparea Principatelor în 1828 de către armata rusă a pus capăt acestei novatoare acţiuni edilitare.

Poliţia ne-a păzit de animale de pripas, dar şi de incendii

Prin Regulamentul organic al urbei, la Botoşani a fost înfiinţată Poliţia. Din aceeaşi monografie aflăm că poliţiştii de secol XIX erau preocupaţi, printre altele, de animalele “de pripas”. Pentru că multe animale umblau de capul lor prin Botoşani, “poliţaiul oraşului, C. Placa, a înaintat Primăriei, la 22 aprilie 1875, un raport prin care cerea înfiinţarea unui ocol în care să fie închise animalele “de pripas”, pentru care să se perceapă amenzi” (Monografia oraşului Botoşani – Ştefan Ciubotaru). Edilii acelui timp au fost prompţi, răspunsul la solicitare sunând astfel:”Având în vedere că asemenea vagabondare a vitelor este oprită de Legea Poliţiei rurale, se publică, dar, că este oprită cu desăvârşire vagabondarea a orice soi de vite pe stradă, cei care găsindu-se se vor prinde”.
Alte documente fac referire la o întâmplare mai spre începutul secolului, ce vizează şi preocupări legate de foc, ale Poliţiei din acea vreme. În mai, 1835, domnul Mihail Sturza a vizitat oraşul şi a constatat că mulţi locuitori nu respectă dispoziţiile poliţieneşti cu privire la prevenirea incendiilor. În urma nemulţumirii Domnului, “în contra lor s-au luat măsuri severe de către Isprăvnicie: cei bogaţi (boieri şi negustori), să se străfuiască în folosul Eforiei, iar pe cei mai de gios să se înfrâneze prin poliţieneştele măsuri”. În traducere, cei avuţi trebuiau “să plătească costul uneltelor pojarniceşti, iar cei neavuţi să se înfrângă înaintea binalei sale cu câte zece lovituri spre pildarisirea şi a altora, îndatorându-i apoi, atât pe cei dintâi cum şi pe cei de-al doilea, a se face îndată asemenea instrumenturi”.

Generozitate în dotarea corpului pompieristic

După ce paza împotriva incendiilor a intrat în sarcina Poliţiei, inventarul “uneltelor pojarniceşti” s-a îmbogăţit simţitor. Mai întâi, pentru a exista fonduri, s-au majorat taxele pentru mărfurile intrate în oraş, măsură ce n-a fost tocmai pe placul negustorilor. “Unul dintre ei, Iani Vasiliu, a dăruit târgului o tulumbă, grecul primind mulţumiri publice”. După creşterea veniturilor Casei Comunale, în 1832 Eforia a cumpărat “două pompe aduse din Austria, ce aruncau apa în sus până la 18 stânjeni, 6 sacale, 20 căngi, 20 topoare, 5 căruţe ş.a. S-a stabilit şi lefurile pompierilor”. La 13 aprilie 1834, Eforia oraşului avea următorul inventar, dat în seama comisarului Neculai Teodor: “2 tulumbe cu tot tacâmul lor, 20 topoare, 20 căngi, 2 sacale, 4 săcăluţe de mână, 4 cofe la sacale, 8 căzi mari ce stăteau în piaţă, pline de apă, 6 cai cu harnaşamentul complet şi alte lucruri mărunte, în total 97 bucăţi care aceste lucruri se află bune, sănătoase la Eforia Botoşani”. Tot în acea vreme, din corpul pompieristic al Eforiei făceau parte “1 comisar, 2 tulumbagii, 2 clopotari, 2 hornari, 8 sacagii, precum şi 24 de ciocli şi 20 fânaragii, care erau datori să sară în ajutor în caz de incendiu.

Inovaţii de secol XIX

În perioada de pionierat, s-au luat numeroase măsuri pentru prevenirea incendiilor, menţionate în monografia lui Ştefan Ciubotaru: “folosirea mangalului la fabricarea rachiului, la poverne, în locul lemnelor; interzicerea folosirii ursoaicelor din poduri şi înlocuirea lor cu hogege tencuite; înfiinţarea unor pichete dotate cu toate uneltili pentru foc, adecă apă, căngi, odgoane şi scări”. Erau măsuri vitale, deoarece marea majoritate a caselor construite în acel secol erau din vălătuci, acoperite cu draniţă, scânduri, stuf şi chiar paie. Relativ amuzante sunt şi instrucţiunile Departamentului Treburilor Dinăuntru, emise în 1834, după un puternic incendiu la Târgu Frumos: “asigurarea instrumentelor pojarniceşti la fiecare prăvălie; interzicerea de a se face focuri în curţi, şuri şi alte locuri unde poate aburi vânt; a nu fi slobozi vezeteii a umbla cu lulelilii aprinse prin grajduri şi locuri cu fân; să nu se îngăduiască pe nimeni, orice faţă ar fi, să umbli cu ciubucurile aprinse prin uliţi şi mahalale ci numai în casă a se afumi”. O măsură importantă luată de Eforie a fost aceea ca toţi “meşterii care lucrau fierăria cu foi şi ciocane prin bărăci de lemn, printre dughene şi casili acoperite cu stuh din mijlocul târgului, să fie îndepărtaţi spre marginea acestuia”. Măsurile, făcute publice prin baterea darabanelor, n-au prea fost respectate, în special de supuşii străini.

Incendii “celebre”

Evident, e vorba de o celebritate nedorită şi la care s-a ajuns cu toată grija autorităţilor altor timpuri. La 30 aprilie 1833, “pe la ceasurile 6 de noapte, s-a iscat un foc straşnic din dosul dughenilor din pliaţul târgului… asemenea şi la un han a lui Zadurovici, ce i-au dat foc un frate al lor lipsit de minte… La 28 august 1834, a izbucnit un foc la casa lui Iosub Meier… Cu toate că era supus străin, a fost ameninţat cu giudicata politicească”, deoarece putea “nenoroci un târg”. Cel mai mare incendiu din istoria oraşului a avut loc la 3 iunie 1887 când, în numai 6 ore, a fost mistuit de flăcările unui vânt puternic întreg centrul Botoşanilor”. Merită amintit şi cum erau anunţate incendiile în secolul XIX. Iniţial, “prin tragerea clopotelor de cel care veghea zi şi noapte, în cerdacul clopotniţei bisericii Uspenia. Mai târziu, prin 1886, alarma se dădea prin focuri de armă trase din aceeaşi clopotniţă. Telefonul s-a instalat abia în 1893”.

Citat:Adevărata modernizare a clădirilor pompieriei dorohoiene s-a realizat în anul 1896, când, din iniţiativa primarului oraşului-avocatul Vasile Calcântraur, a fost însărcinat arhitectul oraşului, Artur Tarlo, să facă planurile şi să construiască sediile unităţii de pompieri. Construcţia a început la 20 iunie 1896 şi a fost finisată destul de repede.., mai ales datorită sprijinului dat de militari. Avea 20 de încăperi şi diverse anexe situate împrejur.

Dar, în anul 1901,primăria înfiinţează în oraş Şcoala de Meserii pentru băieţi şi a hotărît să aloce din clădirile pompieriei (aflate în proprietatea sa) câteva săli şi 2 ateliere acestei şcoli de ucenici. De asemenea, în spatele primăriei, alături de cazarma pompierilor exista un loc viran, pe care primăria îl dă unităţii de pompieri ca să-şi construiască un alt sediu, mai larg şi mai confortabil. Terenul se afla pe Calea Naţională, pe locul unde astăzi s-a construit sala de sport a Colegiului „Gr.Ghica VV". Clădirea s-a construit în regim de urgenţă în 1906 cu sprijiunul primarului Onisifor Gherghe. În 1909 i s-a adăugat remiza şi cazarma.

În anul 1907, chiar de la începutul anului, campusul pompieriei dispunea de biroul comandantului, magazia de efecte, bucătărie, grajd, magazie de unelte, closet, remiză pentru pompe, vehicule şi cazarma pompierilor. Dar, în aceşti primi ani de existenţă, cele 5 care trase de boi şi cai şi cele 4 cotigi (căruţe joase) folosite la căratul gunoiului erau insuficiente pentru reuşita operaţiunilor.

În 1907, la câteva zile după inaugurare, la primărie a avut loc un incendiu la etaj, arzând tavanul, foişorul de foc şi o parte din acoperiş. Clădirea era asigurată la o firmă de asigurări din Botoşani care a plătit imediat toate reparaţiile.