pompieri

Citat:OAMENII CARE SALVEAZĂ VIEŢI. “A trebuit să îmi salvez fiul, putea să moară”. Povestea paramedicului Aurel



Apelurile 112 preluate de Bogdan Morman ajung şi la ambulanţele SMURD, care gonesc la urgenţă cu cel puţin trei paramedici fiecare. Un paramedic este cel care acordă primul ajutor. Nu are voie să dea medicamente, precum medicii, dar este primul om care intervine în situaţii de urgenţă. În funcţie de protocol, sunt însoţiţi şi de către medici.

Plutonierul Aurel Moraru este unul dintre ei. Are 35 de ani, o soţie şi un copil de opt luni pe care l-a salvat singur dintr-o situaţie critică.

Aurel Moraru este din anul 2008 pompier paramedic, după ce anterior timp de doi ani a lucrat la pompieri la stingerea incendiilor în Bucureşti. Înainte de a se face pompier a lucrat în vânzări. „Am fost agent vânzări piese auto şi mai apoi în panificaţie, în Buzău. Pompier am devenit spontan, nu am planificat asta”, îşi aminteşte el. După o pregătire de câteva luni la unitatea din Vitan a devenit pompier „cu grad de subofiţer”.

În cei doi ani în care a fost pompier a participat la sute de misiuni de stingere a incendiilor. „La început a fost mai greu până te învăţai cu pericolul. Între timp am început să nu mai fiu aşa”, îşi aminteşte Aurel primii ani de salvator. Este mândru de munca lui şi îi vine greu să vorbească pentru că nu este obişnuit ca el să fie în centrul atenţiei, ci oamenii pe care îi salvează zi de zi.

Mama lui, o fostă asistentă medicală pe Ambulanţă în Buzău, a fost cea care l-a inspirat să meargă mai departe şi să devină paramedic. „E o meserie frumoasă, ceva special, să vezi cum cineva este bine după ce i-ai acordat primul ajutor”. Acum mama lui este la pensie, dar îl chestionează zilnic despre cazurile pe care le are şi care nu sunt puţine: victime ale accidentelor de toate tipurile, ale incendiilor, diferite boli. Cele mai multe intervenţii la care participă sunt accidentele rutiere.



Mărturia tristă a lui Aurel: “L-am ajutat cât a fost conştient”

Se spune despre pompieri, paramedici, alpinişti, salvamari şi toţi oamenii care participă la operaţiuni de salvare că sunt oameni tari, care nu se lasă înfrânţi de nimic. În clipele lor de linişte, atunci când binele pacienţilor, al oamenilor, nu este scopul lor, îi năpădesc însă amintirile cazurilor pe care le-au întâlnit. În cei şapte ani de când lucrează la ISU, Aurel Moraru a participat la mii de misiuni de salvare. El vorbeşte de ultimul lui caz. “Un domn de 36 de ani care a făcut stop cardio-respirator în timp ce se afla la serviciu. Avea ceva probleme cardiace. A avut şansa şi bunul Dumnezeu să iasă din stop. Am făcut şi noi tot ce am putut. M-a marcat cazul lui. Să intre în stop cardio-respirator la vârsta asta nu e uşor. Am avut şi multe cazuri de copii. Îmi amintesc de unul care a căzut la locul de joacă, pe tobogan, şi avea o plagă destul de mare la cap. Până la urmă a fost bine. Rar se întâmplă ca pe o tură să nu ai cel puţin un caz care să nu te marcheze”, precizează el.

Aurel a avut şi bătălii pe care le-a pierdut în munca lui. „Sunt persoane în vârstă de 80 -90 de ani, unde este mai greu să îi salvezi. Corpul este îmbătrânit, nu mai răspunde cum trebuie. Noi ne dăm toată silinţa, dar din păcate nu ţine numai de noi. Am avut un caz, un accident rutier, care m-a marcat foarte mult. Acea persoană era un tânăr, vreo 20 şi ceva de ani, care a rămas prinsă între fiarele maşinii. Am stat până a intrat în inconştienţă şi a decedat. L-am ţinut de mână, îi spuneam că o să fie bine, în timp ce colegii făceau alte manevre, pur şi simplu vedeai că se uită la tine şi că probabil simte că îi dai o şansă. Din păcate, doar atât, l-am ajutat cât a fost conştient”, povesteşte el cu tremur în glas.

Iese repede din amintiri şi precizează că “astea sunt cazuri care te marchează pe moment, îţi dau şi lacrimile câteodată. Să vezi pe cineva în situaţia asta este destul de marcant. Dar trecem peste, altfel, dacă nu ai trece peste am rămâne cu sechele psihice şi nu este în regulă, asta este viaţa”.

Cel mai greu caz: propriul copil

Cea mai mare provocare a lui Aurel a fost propriul copil, un băieţel care acum are opt luni. „Am avut un caz cu el care putea să fie chiar nefericit. Pe când avea doar trei luni s-a înnecat destul de grav, pot spune, noi mergem şi la copii, dar se sperie lumea prea repede şi de multe ori când ajungem copilul nu mai are nimic. La mine s-a înecat puţin mai rău, s-a înegrit, pur şi simplu, s-a făcut ţeapăn ca o coadă de lemn. A dat gâtul înapoi, ochii, la fel, au rămas mari. Pur şi simplu, cred că jumătate de minut, un minut, nu a mai respirat deloc. A fost destul de traumatizant atunci pentru că soţia nu ştia ce să îi facă. Am aplicat tot ce am învăţat la cursul de prim ajutor – dezobstrucţie la copii – şi chiar a fost de folos. Dacă soţia era singură acasă, probabil că era mort. Am făcut tot ce am învăţat, am aspirat cu gura, tot ce se face. A fost destul de greu să vezi că copilul tău nu mai respiră, să vezi că faci tu ceva pentru el, dar a fost bine până la urmă”, povesteşte paramedicul.



Marea problemă a ambulanţierilor: traficul

Dacă pentru Bogdan Morman, principala problemă o reprezintă apelurile false cu “glume proaste”, Aurel Moraru se plânge că ceilalţi şoferi le îngreunează munca pe care paramedicii trebuie să o facă foarte rapid.

„Nu poţi ajunge la caz în timp util din cauza traficului infernal. Participanţii la trafic nu te ajută cu nimic. De curând a fost un accident în care în maşina unor colegii care transporta un rănit a intrat unul în ei şi i-a răsturnat. Într-adevăr, noi trecem pe roşu, că nu avem ce face. Avem pacienţi cu care nu putem sta. La un stop cardio-respirator, să spunem, în maximum opt minute nu mai este nicio şansă. Dacă creierul stă neoxigenat mai mult de un sfert de oră, chiar dacă scapă, acea persoană stă paralizată la pat. Creierul lui este mort, iar el nu o să mai fie o persoană normală. La fel şi la accidente rutiere. Nu ştii cât de grav e”, atrage pompierul paramedic atenţia.

Deşi au urgenţă, paramedici nu merg încontinuu cu alarma – ADA – pornită pentru că “urlă foarte tare”. “Sunt oameni care vorbesc la telefon şi nu îi interesează că noi semnalizăm urgenţa. Sunt oameni în faţa ambulanţei care nu se gândesc că în ea pot să fie părinţii, soţia, sora lor. Ei cred că suntem noi de vină, că vrem să nu respectăm regulile”, adaugă el.

A sunat la 112 pentru scutire

Sunt oameni care sună la 112 şi cer tratamente pentru dureri de cap sau chiar scutiri. „O bunică a sunat la un moment dat spunând că copilul este bolnav rău şi când am ajuns acolo, ea ne-a cerut pentru un adolsescent de clasa a XI-a o scutire medicală pentru şcoală. Nu poţi să chemi ambulanţa de urgenţă pentru o scutire medicală. Am avut cazuri în care ne-au chemat pentru o durere de dinţi. Asta e ambulanţă de urgenţă, ei nu se gândesc că un alt caz care chiar are nevoie de urgenţă este privat dacă ei apelează 112 pentru cazuri care chiar nu ţin de acest serviciu”.

Ce îi trebuie unui paramedic?

Curaj, în primul rând, afirmă cu tărie Aurel Moraru. "Am avut persoane grav rănite, motociclişti sfârtecaţi. Nu ştii niciodată ce vei găsi la caz şi te gândeşti pe drum, din informaţiile preliminare pe care le ai, ce o să fie acolo şi cum să acţionezi. Noi trebuie să plecăm cu toată aparatura şi ustensilelel necesare pentru a fi utile la caz. Mai este şi un Dumnezeu acolo sus care veghează şi sunt cazuri care oricât ai face, chiar şi medicii nu au reuşită. Trebuie să încerci, însă, să nu renunţi niciodată pentru a ajunge undeva unde să fie bine".