pompieri

Citat:Se spune ca prima divizie de lupta impotriva incendiilor a fost initiata de Marcus Licinius Crassus. Acesta s-a nascut in jurul anului 115 BC intr-o familie foarte bogata si si-a sporit evrea prin furtisaguri si talharii. Intrucat Roma nu avea atunci un sistem de stingere a incendiilor, Crassus si-a infiintat propria brigada de 500 de oameni care interveneau ori de cate ori izbucnea un incediu. Se povesteste ca acestia ajungeau imediat la locul faptei insa nu interveneau pana la momentul la care Crassus agrea suma de bani cu proprietarul cladirii. Daca acesta nu era de acord cladirea era lasata sa arda iar Crassus o achizitiona apoi la o valoare nesemnficativa de la proprietarul pagubit.
Pana la jumatatea secolului 17 lupta impotriva incendiilor era rudimentar dezvoltata in Europa. Marile incendii care au lovit Londra, printre care si “The Great Fire of London” (1666) a determinat companiile de asigurari sa infiinteze brigade private de pompieri care sa protejeze proprietatea clientilor lor.
In America, George Washington a fost pompier voluntar si primul care a donat orasului un motor destinat utilizarii in stingerea incendiilor. Pana in apropierea primului razboi civil nu a existat un departament specializat pe stingerea incendiilor, doar brigazi private platite de catre firmele de asigurari.
Primele divizii moderne de pompieri au aparut la inceputul secolului 18 in Franta. In 1699, François du Mouriez du Périer, un om de o indrazneala comerciala remarcabila, l-a convins pe regele Louis XIV sa ii acorde monopolul pentru realizarea si comercializarea pompelor portabile de prevenire a incendiilor. Acesta a oferit 12 pompe orasului Paris si prima divizie de pompieri, Compagnie des gardes-pompes, a aparut astfel in 1716. François du Mouriez du Périer a fost numit director, functie ce a ramas in familia sa pana la 1760.
In zilele noastre preocuparea pentru prevenirea si lupta impotriva incendiilor din cause naturale sau premeditate ramane o prioritate ce tinde sa treaca din sfera publica in sfera privata.

Citat:FOCUL IN ANTICHITATE

Miturile esentiale ale omenirii considerau ca FOCUL este o sluga buna, dar si un dusman nemilos. Focul mitologic era atat motorul cauzal al vietii universului, cat si distrugatorul ei. Legenda spune ca la inceputurile istoriei omenirea nu stia ce este focul. Dupa ce se lasa intunericul, peste tot domnea o bezna totala si oamenii erau cuprinsi de panica teama, spaima. Nu se auzeau decat urletele fiarelor salbatice. Pentru ca nu exista focul, oamenii mancau alimente crude si, din aceasta cauza, se imbolnaveau mereu, iar viata lor era scurta. Un zeu din China antica[1], pe nume Fu Xi, era tare mahnit vazand cat de greu traiau oamenii pe pamant. Dorind ca oamenii sa cunoasca binefacerile focului, el a poruncit sa se porneasca o ploaie cu tunete si fulgere intr-o padure de munte. Un trasnet asurzitor a aprins copacii, valvataile intinzandu-se cu repeziciune. De frica, oamenii au alergat care-ncotro, cautand sa se salveze de parjol. Dupa ce s-a oprit ploaia, ei s-au adunat din nou, privind cu spaima copacii in flacari. La un moment dat, un tanar a observat ca nu se mai vad nicaieri animalele salbatice care se plimbau inainte prin padure si nici nu li se mai aud strigatele.”Oare animalele se tem de foc?” se gandea el, apropiindu-se cu curaj de flacari. Simtind caldura, el i-a chemat cu bucurie pe oameni: ,,hai, veniti incoace. Focul acesta nu este ceva ingrozitor. El ne aduce lumina si caldura!'. Oamenii au vazut atunci si animalele salbatice care arsesera si care raspandeau un miros atragator. Adunati in jurul focului, au inceput sa guste carnea animalelor fripte. Un gust nemaipomenit! Dandu-si seama de importanta focului, oamenii au adunat crengi si le-au aruncat in foc, care a fost apoi pazit zi si noapte, ca sa nu se stinga. Intr-o zi, paznicul a adormit, o creanga a ars in intregime si focul s-a stins. Oamenii s-au vazut din nou in bezna si frig. Vazand din cer ce s-a petrecut pe Pamant, zeul Fu Xi a intrat tiptil in visul tanarului, care descoperise cel dintai foloasele focului si i-a soptit: ,,Departe spre vest, este un stat care se numeste Suiming. Acolo se gaseste samanta focului. Poti pleca acolo sa o imprumuti'. La trezire, tanarul si-a amintit ce i-a spus zeul in vis si a luat hotararea de a pleca in statul Suiming dupa samanta de foc.

Traversand munti inalti, ape si paduri si invingand tot felul de greutati, tanarul a sosit in sfarsit la destinatie. In acel loc, nu ajungea lumina soarelui, ziua nu se deosebea de noapte, peste tot era o bezna desavarsita. Dezamagit, tanarul s-a sprijinit de un copac care se numeste Suimu, pentru a se odihni. Brusc, in fata lui s-a aprins o scanteie, luminand imprejurimile. Tanarul s-a ridicat imediat in picioare si a cautat locul de unde venea lumina. In cele din urma, a vazut cateva pasari mari scobind cu ciocul lor lung si ascutit in scoarta copacilor, cautand insecte. De cate ori ciocul lovea copacul, sclipea o scanteie. Vazand aceasta, tanarului i-a venit o idee. A cules niste crengi si a inceput sa le frece pe cele mici de cele mari. Au aparut scantei, insa focul nu se aprindea. Fara a-si pierde increderea, el a adunat fel si fel de crengi, frecandu-le cu rabdare unele de altele. In sfarsit, o creanga a inceput sa fumege si apoi s-a aprins. Tanarul s-a bucurat pana la lacrimi.

Intors in satul sau natal, el a adus oamenilor samanta focului care nu se stinge niciodata - metoda de aprindere a focului prin frecarea crengilor. De atunci, oamenii au scapat pentru totdeauna de frig si de spaima. Convinsi de curajul si intelepciunea tanarului, oamenii l-au ales conducator si i-au dat numele de Suire, ceea ce inseamna omul care a aprins focul.

FOCUL GRECESC - a fost un factor cheie al suprematiei maritime a Imperiului Roman de Rasarit; ultima data a fost folosit in Asediul Constantinopolului, si odata cu caderea orasului in mainile otomanilor a disparut si reteta, care era pastrata secreta de bizantini. Compozitia exacta a focului grecesc nu este cunoscuta nici astazi. Exista mai multe speculatii bazate pe materialele de care dispuneau grecii in antichitate, ca de exemplu colofoniu, dar nimeni nu poate afirma cu siguranta care erau ingredientele folosite si in ce proportii. Unii autori presupun ca era un produs incendiar de calitatile napalmului din epoca noastra, folosit de grecii din antichitate. Odata aprins nu mai putea fi stins decat cu urina sau nisip. Lansarea a focului se facea printr-un sistem de conducte care porneau din varful catargului corabiei bizantine si se proiecta pe nava dusmana prin ajutajul aflat pe ornamentul din prora corabiei (femeie sau balaur). Odata deschis vasul (de obicei o amfora) si intrand in contact cu aerul, 'Focul grecesc' se amorsa si se turna de pe platforma catargului (de obicei unic la acea vreme). El ajungea prin conducte, pe nava dusmana, incendiind-o. (Cronicile vorbesc si de dispozitive de mana, adevarate aruncatoare individuale de flacari numite ,,cheirosiphōn”, adica ,,sifoane de mana”. Asupra oamenilor avea efecte devastatoare caci avea proprietatea de a arde si sub apa, deci nici macar o saritura in apa marii nu ii mai salva pe cei atinsi de aceasta ,,veritabila arma chimica' !

FOCUL SFANTULUI ELMO- apare in orele premergatoare orajelor (descarcarilor electrice) in jurul obiectelor inalte si ascutite. In conditiile in care campul electric al atmosferei are valori mari, se produce un flux de electroni ce dau o anumita luminozitate. Fenomenul este cunoscut inca din Antichitate si consta in aparitia unei straluciri intense, asemanatoare focului, in jurul clopotnitelor hornurilor castelelor sau chiar varfurilor muntoase. Apare si la capetele elicelor si la varfurile aripilor, parbrizului carlingii si botului avioanelor care zboara in atmosfera cu ninsoare uscata, cu cristale de gheata sau in zona cu furtuni. Ca aspect, se prezinta ca niste jerbe de scantei foarte subtiri, albe-violete, de obicei cu lungimea pana la 20 de centimetri. Fenomenul a fost observat deseori de marinari in timpul furtunilor, cand 'focul' aparea de-a lungul catargelor corabiilor. De aceea poarta numele sfantul Elmo. Sf. Elmo este varianta italiana a numelui Sf. Erasmus, patronul marinarilor din Marea Mediterana, care, in mod traditional, este considerat ca protector al acestora. La munte, de cele mai multe ori luminile lipsesc, insa fenomenul se aude si se simte: descarcarile electrice produc trepidatii ale aerului, ca un zumzait de albine, corpul este invadat de o curioasa senzatie si parul de pe cap se ridica la verticala.

FOCUL SFANT DIN IERUSALIM

Miracolul Focului Sfant, care izbucneste din senin in mormantul lui Isus din Ierusalim, atrage mii de credinciosi, anual. Insa oamenii de stiinta sustin ca ar fi doar o inselatorie. Cel mai longeviv si mai cunoscut miracol al crestinismului, Focul Sfant, are loc in fiecare an in Sambata Mare, in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Din piatra pe care ar fi fost intins trupul Lui Isus Cristos, izbucneste, in fiecare an, o flacara rece, care nu arde, dar care starneste veneratia si teama a mii si mii de credinciosi. Inca din Vinerea Marea, credinciosi din toata lumea se strang in Biserica Sfantului Mormant, asteptand sa fie martori la miracolul Sfintei Lumini. A doua zi, sambata, de dimineata, crestinii arabi incep sa-si cante rugaciunile, batand tobele in acelasi timp.

In jurul orei 1300, se face liniste si apar reprezentantii autoritatilor israeliene, meniti sa supravegheze corectitudinea desfasurarii ritualului. Oficialii verifica bine mormantul ca sa nu existe surse de foc ascunse, apoi sigileaza usa cu ceara. La scurt timp, apare Patriarhul Ortodox care este verificat, la randul lui, de israelieni. Intra in mormant doar cu un manunchi de lumanari banale si iese cu ele aprinse de la Focul Sfant. In afara de Patriarhul Ierusalimului, nimeni altcineva nu poate fi prezent in Sfantul Mormant, cand are loc miracolul.

Dupa povestirile patriarhilor Focul Sfant izbucneste chiar din piatra pe care ar fi fost intins Isus in mormant. In fiecare an se comporta altfel, are o culoare diferita si un aspect diferit. Uneori este limitat la suprafata pietrei, alteori lumineaza tot mormantul, uneori e albastru, alteori e rosiatic. Dupa ce aprinde lumanarile, patriarhul iese din mormant si imparte lumina Sfanta credinciosilor. Se spune ca, in primele 33 de minute, focul nu arde, chiar daca iti treci mana sau parul direct prin el. Mai mult, se pare ca el atinge si lumanarile sau lampile din Biserica, acestea aprinzandu-se spontan. Ceremonia este transmisa in direct de televiziunile tarilor crestine si mai multe state pun la dispozitia Bisericii zboruri speciale care sa aduca Sfanta Lumina de la Ierusalim asa incat aceasta sa ajunga la credinciosi in Noaptea de Inviere.

RAZBOI NUCLEAR IN ANTICHITATE?

Daca ar fi intrebati cand a fost folosita pentru prima oara in istoria umanitatii arma nucleara intr-un razboi, majoritatea oamenilor ar raspunde fara cea mai mica urma de indoiala: in 6 august 1945, cand bombardierul american “Enola Gay” a aruncat bomba atomica la Hiroshima. Din punctul de vedere al datelor istorice oficiale acesta ar fi raspunsul corect. Numai ca, in ultimul timp, istoria da inapoi din ce in ce mai des in fata unor dovezi incontestabile ale faptului ca un razboi atomic a mai avut loc la un moment dat pe Pamant. In Mahabharata, grandiosul poem epic al Indiei vechi, sunt descrise episoade ale unui razboi nuclear. Iata un scurt fragment:

'..un singur proiectil, incarcat cu toata puterea din univers, o coloana incandescenta de fum si flacara, luminoasa ca o mie de sori, s-a ridicat in toata splendoarea eio explozie perpendiculara cu nori de fum involburati norul de fum ridicat de prima explozie s-a intins in cercuri tot mai largi asa cum se deschide o uriasa umbrelaera o arma necunoscuta, un fulger de fier, un gigant mesager al mortii, ce a transformat in cenusa intreaga rasa a lui vrishnis si andhakatrupurile erau atat de arse incat nu mai puteau fi recunoscuteparul si unghiile le-au cazut, vasele s-au spart fara motiv, iar pasarile au devenit albe. Dupa cateva ore, toata mancarea era infectata. Pentru a scapa, soldatii se aruncau in rauri pentru a se spala, ei si armele lor'.

Acest gen de razboi al zeilor este frecvent mentionat si in textele sumeriene, unde se explica din ce pricina au aparut animozitatile intre extraterestri, asa numitii anunnaki, aflati sub conducerea lui enki, veniti de pe a 10 - a planeta a sistemului solar, pentru a extrage minerale. Dupa cele doua razboaie ale piramidelor, desfasurate in 6.970 i.Hr. si 6.670 i.Hr., intre urmasii lui Enki si rivalul acestuia, Enlil, urmeaza o perioada de acalmie, dupa care conflictul reizbucneste cu si mai mare violenta in 2.024 i.c. Marduk-ra, fiul lui Enki, isi conduce ostile din Egipt in Mesopotamia si se incoroneaza la Babilon, iar fiul sau, Nabu, incearca ocuparea statiei spatiale din Canaan. Furiosi, cei din tabara lui Enlil se plang Marelui Anunnaki, conducatorul de pe Nibiru si obtin aprobarea acestuia de a utiliza arme nucleare cu scopul de a distruge statia spatiala. Norul radioactiv aduce moarte in intreg Sumerul, oameni si animale mor pe capete, pamantul devine sterp si apa otravita. O dovada a acestei catastrofe este, potrivit autorului Zecharia Sitchin, existenta unui urias crater in centrul peninsulei Sinai, inconjurat de o zona acoperita cu pietre innegrite unde se constata un nivel crescut de radioactivitate; Sitchin afirma ca, abia dupa 70 de ani de la razboi, conditiile din Sumer au devenit din nou prielnice vietii; trebuie mentionat ca exista o serie de autori care sustin ca aceasta explozie ar fi fost cea care a distrus orasele biblice Sodoma si Gomora.

Si in Biblie este descrisa o posibila explozie nucleara. Analistii Cartii Sfinte cred ca in capitolul in care se vorbeste despre sfarsitul oraselor Sodoma si Gomora ar fi redata imaginea unei astfel de explozii si arunca in dezbatere o intrebare la care nu s-a gasit inca raspuns: cum putea fi descrisa scena de foc si fum fara ca cineva, pana la acea data, sa fi vazut o explozie nucleara? Biblia spune ca Dumnezeu a pedepsit cele doua cetati slobozind asupra lor o ploaie de pucioasa si foc. Singurii salvati au fost Lot, femeia lui si cele doua fiice ale lor. Ingerii trimisi de Domnul l-au silit pe Lot sa paraseasca orasul ca sa nu piara si el pentru „nedreptatile cetatii“. La plecare, ingerii i-au sfatuit sa nu se uite inapoi, nici sa se opreasca in camp, ci sa fuga in munte. Asupra celor doua cetati s-a abatut o ploaie de pucioasa si fum care a distrus nu numai asezarile, ci si toate imprejurimile lor, pe toti locuitorii cetatilor si toate plantele tinutului aceluia. Femeia lui Lot, care s-a uitat inapoi, s-a prefacut in stalp de sare. A doua zi, Avram a vazut pe locul celor doua cetati si imprejurul lor, ridicandu-se de la pamant „fumegare, ca Fumul dintr-un cuptor.

Exista multe locuri pe Pamant ce par a fi fost distruse de o explozie nucleara, dar cel mai uimitor dintre toate este Mohenjo Daro („Muntele Mortilor“), oras antic ale carui ruine au fost descoperite in al treilea deceniu al secolului trecut. Situat, astazi, pe teritoriul Pakistanului, Mohenjo Daro face parte dintr-un ansamblu de asezari apartinand asa-numitei civilizatii Harappa, cunoscuta si sub numele de civilizatia Vaii Indusului. Unul dintre cei care si-au dedicat viata studierii acestor ruine este englezul David W. Davenport, care, dupa 12 ani de cercetari, a publicat, in 1979, o carte cu titlul „Distrugere Atomica - 2000 i.Hr.“, volumul fiind construit pe ipoteza ca Mohenjo Daro nu a cazut in ruina cu trecerea timpului, ci sfarsitul sau a fost consecinta unei deflagratii nucleare. Povestea extraordinara a Muntelui Mortilor porneste de la descoperirea primelor ruine si arata ca, o data cu scoaterea la lumina a vestigiilor vechii asezari, arheologii s-au pomenit in fata unui crater cu un diametru de aproape 50 de metri, in interiorul caruia totul, inclusiv piatra, este topit sau cristalizat ca si cum ar fi fost parjolit de o temperatura uriasa. La marginea acestui crater, caramizile sunt topite si sudate intre ele pe partea dinspre locul presupusului impact. Cercetatorii exclud din start posibilitatea ca zona sa fi fost parjolita de eruptia unui vulcan, intrucat nu exista nici unul in apropiere.

Zona devastata se intinde pe o arie avand diametrul de trei kilometri. La tot pasul se intalnesc pietre negre, bucati diforme dintr-un soi de piatra care au dat mult de gandit arheologilor, pana cand s-a descoperit ca e vorba de fragmente de vase ceramice, topite unele intr-altele, probabil in urma supunerii la aceeasi uriasa temperatura. Atunci cand excavatiile au ajuns la nivelul strazilor, arheologii s-au confruntat cu o priveliste macabra. In pozitii care dintre care mai stranii, au fost gasite sute de schelete.

Descoperirile de la Mohenjo Daro nu sunt nicidecum singulare. Aceleasi scene apocaliptice se intalnesc si in orasul vecin, Harappa, unde, de asemenea, s-au gasit schelete pe strazi. Sapaturile arheologice le-au permis cercetatorilor sa afirme ca civilizatia Harappa era foarte avansata. Orasele din regiune sunt construite dupa un plan riguros, cu strazi drepte ce se intretaie perpendicular. Casele au sofisticate sisteme de canalizare, superioare celor ce pot fi intalnite in prezent in multe orase ale Indiei si Pakistanului. Cine au fost insa intemeietorii acestor orase, nu se stie. In comunitatea stiintifica exista o nesfarsita dezbatere privind vechimea civilizatiei Harappa. Metodele traditionale cu radio-carbon au aratat ca ruinele dateaza cam din anul 2.500 i.Hr., dar, luand in calcul efectele unei presupuse explozii nucleare, riscul unei erori este foarte mare. Unii autori avanseaza ideea ca razboiul nuclear care a distrus aceste civilizatii a avut loc acum 8.000-12.000 de ani. Cazul a fost studiat in secolul trecut de mai multi savanti sovietici, care au descoperit ca scheletele au un nivel ridicat de radioactivitate. Intr-una din aceste locatii a fost gasit un schelet cu un grad de radioactivitate de 50 de ori mai mare decat cel normal. Un strat de cenusa radioactiva[6] a fost descoperit si in apropierea satelor Bansda si Dhavadiya, din districtul Udaipur, statul Rajasthan din India, unde, din aceasta cauza, proiectul de construire a unui nou cartier a fost suspendat.( ” De altfel, zona in sine are o nedorita faima in ceea ce priveste incidenta cazurilor de cancer si de copii ce vin pe lume cu diverse malformatii. O alta marturie peste timp a unui razboi nuclear in India antica este uriasul crater Lonar, situat la cateva sute de kilometri de Bombay si avand un diametru de 2.154 de metri. In intreaga zona nu exista nici un fel de resturi ale vreunui meteorit si, potrivit savantilor, Lonar este singurul crater intr-un strat de bazalt, roca fiind supusa unui soc intens, cu o presiune mai mare de 600.000 de atmosfere, in stare sa modifice insasi structura sa. Semne ale unui razboi devastator din antichitate pot fi intalnite si in alte colturi ale lumii, printre care enigmaticul desert de sticla libian, situat in apropierea platoului Saad.

PRAFUL DE PUSCA

Este probabil cea mai faimoasa dintre anticele descoperiri chinezesti, iar legenda spune ca ar fi fost realizata din intamplare de alchimisti, in timp ce incercau sa puna la punct un elixir al vietii vesnice. Cea mai veche referire cu privire la praful de pusca se gaseste intr-o opera chinezeasca din 1.044: Wujung zongyao, o culegere a celor mai importante tehnici militare, compilata de un anume Zeng Goliang (se presupune asadar ca descoperirea prafului de pusca ar fi avut loc cu ceva timp inainte). Contrar la ceea ce se crede, chinezii nu au folosit praful de pusca doar la focurile de artificii. Un amestec de nitrat de potasiu, mangal si sulf, formula servea la fabricarea proiectilelor fumigene, explozibile si incendiare de folosit in timpul asediilor. De altfel, descoperirea prafului de pusca si inventarea armelor de foc au coincis cu indelungate perioade de razboi. Inventiile belicoase au ajuns in Occident gratie lumii musulmane, iar probabil primul contact al occidentalilor cu armele de foc a avut loc cu ocazia bataliei de la Sajo (Ungaria, 1.241), in timpul tentativei mongolilor de a invada Europa.

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

Biblioteca regala din Alexandria a fost probabil cea mai mare si cu siguranta cea mai cunoscuta biblioteca a lumii antice. Aceasta a cunoscut epoca de aur si a inflorit sub patronajul dinastiei Ptolemeilor, unde a existat si a functionat ca un centru major al bursei, al cunostintelor filosofice si stiintifice, de la matematica si astronomie pana la medicina pana in momentul cuceririi Egiptului de catre Roma. In general, s-a considerat ca Biblioteca din Alexandria, a fost fondata la inceputul secolului III i.Hr. in timpul domniei lui Ptolemeu I Soter sau in timpul domniei fiul sau, Ptolemeu II Plutarh (46-120 d.Hr.) si ca a fost conceputa si construita ca un mare ,,sanctuar al cunostintelor in toate domeniile” iar apoi deschisa publicului si marilor invatati care veneau in Alexandria pentru a lasa diferite pergamente cu scrieri stranse din toate colturile lumii. Aici au fost aduse pergamente cu cunostinte din toate bibliotecile existente in acea perioada, precum cele din Ugarit (Siria), biblioteca lui Ashurbanipal, ultimul mare rege al imperiului Asirian pe teritoriul Irakului de azi sau Pergam, actualmente in Turcia.

Exista incertitudini cu privire la circumstantele in care a survenit distrugerea celebrei biblioteci, dar totusi sunt cateva relatari care s-au pastrat de atunci si fac referire la o vizita a lui Cezar. In timp ce se afla la Alexandria, in anul 48 i.Hr., Iulius Cezar ar fi ars accidental biblioteca in aripa de jos, cand a dat foc navelor sale pentru a zadarnici incercarea lui Achillas de a intra in Alexandria. Se pare totusi ca Cezar nu a luat in considerare faptul ca focul s-a extins de la nave la docuri si mai apoi la biblioteca, in conformitate cu scrierile lui Plutarh. Aceasta versiune a evenimentelor nu este confirmata in insemnarile cu privire la vizitele lui Cezar.

NERO SI CEL MAI MARE INCENDIU DIN ISTORIA ROMEI

In anul 64 d.Hr. un incendiu deosebit de violent devasteaza, timp de mai bine de o saptamana, cea mai mare parte a orasului Roma. Amploarea sinistrului da nastere la speculatii: imparatul Nero este aratat ca instigatorul focului. Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus a fost al cincilea imparat roman al dinastiei iulio-claudiene. El s-a nascut la data de 15 decembrie 37 si a murit la data de 9 iunie 68.

O adevarata drama nationala se naste in anul 64, cand metropola romana este mistuita de flacari. Daca distrugerile justifica notorietatea acestui sinistru, renumele sau postum se datoreaza si acuzatiilor formulate impotriva imparatului, a carui piromanie devine de atunci legendara.

In noaptea de 18 spre 19 iulie 64, antrepozitele situate in apropierea Circului Mare iau foc dintr-un motiv necunoscut. Atatate de un vant violent, flacarile urca cu iuteala spre Palatin, apoi coboara in cartierele asezate de-a lungul colinelor Quirinal, Viminal si Esquilin. Incendii catastrofale avusesera loc nu rareori in Roma antica, dar nici unul din cele din trecut nu a avut repercusiuni mai mari asupra politicii. Se spune ca, cu cateva luni inainte, Nero tot bombanea ca orasul fusese rau construit si ca ar trebui refacut in intregime dupa un plan urbanistic mai bine gandit. Treziti din somn, locuitorii innebuniti se imprastie prin oras intr-o inghesuiala de nedescris, fiecare incercand sa-si salveze viata, familia sau bunurile. Garzile de noapte, soldati ce aveau sarcina prevenirii si stingerii incendiilor, nu pot opri dezastrul, intrucat bezna noptii si dezordinea multimii constituie obstacole in calea actiunii lor. Departe de a se potoli, incendiul se dezlantuie vreme de sapte nopti. Apoi, tocmai cand autoritatile cred ca au reusit sa-l stavileasca, el renaste intr-un alt cartier. Intr-a noua zi, in sfarsit, focul se stinge efectiv, insa Roma nu mai este decat ruine, intr-adevar, doar patru zone, din cele paisprezece cat numara capitala Imperiului Roman, au fost crutate. Celelalte zece sunt in intregime sau partial distruse. Nu se cunoaste numarul victimelor, se pomenesc in strada circa 200.000 de romani, lipsiti neindoielnic de locuinta. Cartierele populare, avand mari imobile locative, sunt printre cele mai atinse. Un mare numar de cladiri, venerate de locuitorii metropolei datorita vechimii lor, nu mai sunt decat gramezi de moloz. Operele de arta, aduse din Grecia si Orient pentru a impodobi locurile publice, sunt iremediabil pierdute, ca si toate manuscrisele aflate in bibliotecile publice.

La fel ca toate incendiile care au distrus o mare metropola, cel al Romei a avut nenumarate consecinte economice, insa imaginatia oamenilor a fost starnita, de-a lungul veacurilor, mai ales de ipoteza nelinistitoare a unui imparat piroman si de victimele nevinovate care ar fi pierit intr-o ”reprezentatie” pusa la cale de o minte bolnava.

FOCUL IN DACIA

Organizat de regina Hestia[10] si de ucenicele sale, cultul focului se intinde pe intreaga arie tracica, de la Marea Baltica pana mai jos de Marea Mediterana, de la Nipru pana dincolo de Tisa, unde in sec. IX, apare cetatea Vesprem. O buna parte din „Tracia Mare” era sub dominatia geto-daca. Inca din inceput, poporul dac apare in documentele vremii ca legat de aceasta strabuna vatra. Ceva mai mult din perioada matriarhatului (pana in anul 1.900 i.Hr.), cand cap al familiei era femeia, dacii apar ca popor independent condus de regina Hestia. Ea a organizat dupa un ritual, cultul focului sacru, la resedinta regala, in cetati, ca si in vetrele locuintelor traco-dacilor. Focul, in general, era intretinut ziua si noaptea. Chiar numele Dacia, Dac, etimologic, cu toate discutiile purtate de cercetatori, trebuie pus in legatura cu cultul focului, in jurul caruia se desfasura intreaga viata, mai intai tribala si apoi regala - matriarhala si patriarhala. Dacia era tara focului sacru, a focului continuu.

Columna lui Traian este unul dintre cele mai vestite monumente ale Romei, construita din ordinul imparatului Traian pentru a comemora victoria in campania sa de cucerire a Daciei si inaugurata la 12 mai in anul 113, ilustreaza scene din luptele purtate intre romani si daci. ,,Atacat din mai multe directii - prin Banat, pe valea Oltului si prin Moldova - parasit de aliati, Decebal opune romanilor o rezistenta eroica in muntii Orastiei, ultimul act al epopeii dacice consumandu-se in vara anului 106. Romanii ajung sub zidurile capitalei si patrund in cetatea careia dacii ii dadusera foc. Decebal, cu un mic grup, incearca o ultima tentativa de rezistenta, dar - vazand ca totul este pierdut - pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, isi ia singur viata. Intr-o alta imagine putem vedea cum dacii se retrag organizat, fara panica, de pe campul de lupta al primei batalii. Traian sta intr-o cetate cu palisada de lemn, in fata unor marete ziduri dacice, cu mainile la piept, ganditor, nehotarat daca sa-i urmareasca sau nu pe daci. Soldatii romani aprind jos constructiile dace de lemn, dar partea centrala a scenei este dominata de masiva zidire de piatra din spate.”

Dupa ocuparea Daciei, stapanirea romana a impus forme proprii pentru combaterea incendiilor, recurgand la serviciile conditionate ale unor colegii de meseriasi. Adevarate ,,cluburi” de intr-ajutorare si petrecere utila a timpului liber, aceste colegii prestau pentru dreptul lor de functionare diferite servicii catre stat, intre care si acela de stingere a incendiilor. Despre rolul ca si despre necesitatea lor, este edificatoare o ,,Epistola” a lui Caius Plinius Caecilius, guvernator al Nicomediei, catre imparatul Traian[12]. ,,Un incendiu puternic a mistuit in Nicomedia multe case particulare si doua edificii publice – raporta Plinius. Nu exista nicaieri vreo pompa de incendiu, vreo galeata sau in sfarsit orice echipament pentru stingerea incendiilor. Tu, stapane, gandeste daca nu crezi ca ar trebui infiintat un colegiu al meseriasilor de maximum 150 de oameni”.

Dintre cele trei colegii amintite, cel mai bine atestat documentar pe teritoriul Daciei romane este cel al fabrilor (care cuprindea meseriasi, prelucratori de metale dure). Inscriptiile il atesta la Tibiscum, Drobeta si, mai ales la Sarmisegetuza si Apulum. Organizarea sa pe principii militare il apropia foarte mult de organizatia vigililor. Colegiul era impartit in ,,decurii” conduse de un ,,decuriones”, dispunea de ,,vexilarii” (purtatori de insemne) si ,,principales” (oameni cu atributii speciale). Treburile sale erau conduse de un consiliu de administratie caruia i se suprapunea un ,,praefectus colegii” ales din cea mai inalta aristocratie locala, reprezentand un patron al colegiului.

Organizare asemanatoare aveau si celelalte doua colegii: ,,collegium centonariorum” (postavari, croitori) si ,,collegium dendrophorum” (lemnari) atestate numai in colonia Aurelia Apulensis (Alba Iulia). Desi mai reduse numeric, si ele, impreuna cu fabrii, asigurau paza contra incendiilor in orasele Daciei romane. Disciplina interioara, organizarea militara, uneltele si deprinderea profesionala, le faceau apte pentru prestarea unui astfel de serviciu catre stat.

Alaturi de aceste colegii, atributii de alarma si prima interventie pe timpul noptii reveneau si paznicilor de noapte ai oraselor, ,,nocturnii”, aflati in subordinea edililor localitatilor respective.

In privinta inzestrarii tehnice specifice a pompierului roman, uneltele de baza ramaneau securea (dolabra), scara si galeata, un rol important avandu-l paturile ude (centones) folosite pentru inabusirea flacarilor. Preocuparea permanenta a comunitatilor omenesti, in special a celor urbane, unde aglomerarea constructiilor era un factor favorizant, de a preveni si a limita efectele distructive ale incendiilor, este masiv documentata istoric in epoca medievala si moderna.

Focul, venerat de iranieni ca zeu viu si element sacru al vetrei, in India Vedica in calitate de devorator al victimelor si purificator, ca pedeapsa a zeului Jupiter impotriva regelui Tullus Hostilius, considerat ca originea, substanta actuala si factorul motor al tuturor lucrurilor, inclusiv al sufletului omenesc, de filozoful Heraclit din Efes, adus oamenilor din ceruri de catre eroi civilizatori cum au fost semizeul Mani sau titanul Prometeu (care l-a furat de la Zeus) focul a adus mari foloase omenirii si inaintarii ei spre civilizatia de astazi, dar a adus si imense jertfe, distrugeri si pagube, tragedii individuale si colective.

Citat:[1] Povestea ,,Omul pe nume Sui a aprins focul prin frecarea crengilor de copac” (De la Wikipedia, enciclopedia libera).

[2] Cheronis, Nicholas D. (1937), 'Chemical Warfare in the Middle Ages: Kallinikos' 'Prepared Fire'', Journal of Chemical Education (Chicago): 360–365, Crosby, Alfred W. (2002), Throwing Fire: Projectile Technology Through History, Cambridge University Press, Roland, Alex (1992), 'Secrecy, Technology, and War: Greek Fire and the Defense of Byzantium, Technology and Culture', Technology and Culture, Encyclopædia Britannica. 2010. Encyclopædia Britannica Online.

[3] Barry, J.D. (1980a) Ball Lightning and Bead Lightning: Extreme Forms of Atmospheric Electricity. 8-9. New York and London: Plenum Press, Encyclopædia Britannica. 2010. Encyclopædia Britannica Online).

[4] Focul sfant din Ierusalim (De la Wikipedia, enciclopedia libera).

[5] Razboiul nuclear in antichitate (De la Wikipedia, enciclopedia libera).

[6] Uranium in ancient slag from Rajasthan” , B. Pradeepkumar, Sohail Fahmi and S. K. Sharma Atomic Minerals Directorate for Exploration and Research, India- Current Science, volumul 94, no. 8, 25 April, 2008).

[7] Praful de pusca (De la Wikipedia, enciclopedia libera), Gernet, Jacques -A History of Chinese Civilization, Cambridge University Press, U.K., 1996)

[8] Biblioteca din Alexandria, (De la Wikipedia, enciclopedia libera).

[9] Nero si cel mai mare incendiu din istoria Romei, (De la Wikipedia, enciclopedia libera).(Publius Cornelius Tacitus- Anale XV, Lucius Cassius Dio- Istoria Romei, Gaius Suetonius Tranquillus - De Vita Caesarum)

[10] Zeita Hestia, (De la enciclopedia libera).

[11] Razboaiele daco-romane, (De la Wikipedia, enciclopedia libera).

[12] Ion Panturu, File din istoria pompierilor romani, Serviciul Editorial si Cinematografic al Ministerului de Interne, Bucuresti, 1983, pag.3-7.

Citat:Vigiles Urbani erau socotiți ochii Romei și organizați în trupe însărcinate cu lupta contra incendiilor cu poliția pe anumite cartiere. Marele oraș suferea într-un mod continuu de incendii, mai mult, sau mai puțin devastatoare, dar și de o criminalitate extremă.
In ciuda numărului lor mic în raport cu supraaglomerarea orașului, acești soldați jucau un rol foarte mare în viața Romei. Nu erau prea iubiți, din motive legate de aroganța și brutalitatea lor, după cum relatat Juvenal. Pe de altă parte, ei aveau numeroase legături cu civilii și, mai ales, cu larga categorie a delatorilor.
Acest corp nu avea contingent de cavalerie și nici o tabără, sau o cazarmă centrală, carec să îi asemene cu pretorienii.
Cele șapte Cazărmi ale cohortelor de Vigiles Urbani (Cohortium Vigilum Stationes) au fost stabilite de Augustus odată cu reorganizarea orașului în paisprezece regiuni (mari cartiere). S-au desemnat numai șapte cazărmi de Vigiles Urbani, adică câte una pentru câte două regiuni urbane. Augustus a creat totuși și unele mici sedii astfel încât fiecare regiune urbană să aibă câte un post de poliție și de pompieri.
- Cazarma primei Cohorte de Vigiles era situată pe latura de răsărit a Viei Lata, în Câmpul lui Marte. Această cazarmă era destinată regiunii a VII-a – Via Lata și regiunii a IX-a – Circus Flaminius. Edificiul ei era rectangular, divizat în trei aripi. Fiecare aripă avea o curte centrală înconjurată de un portic și ce șiruri de camere. Această cazarmă a fost reconstruită și modificată de Septimius Severus.
- Cazarma Cohortei a II-a de Vigiles era situată pe colina Esquilin, în afara incintei serviene. Ea avea avea în sarcină regiunea a V-a – Templum Pacis și regiunea a III-a – Isis și Serapis.
- Cazarma Cohortei a III-a de Vigiles se găsea în regiunea a VI-a – Alta Semita, în fața Porții Viminal, poartă a Zidului lui Servius Tullius, nu departe de Termele lui Diocletianus, sau de Cazarma Gărzii Pretoriene. In plus, această cazarmă trebuia să se ocupe și de regiune a IV-a – Templum Pacis.
- Cazarma Cohortei a IV-a de Vigiles se găsea pe Aventin în interiorul Zidului servian.în apropiere de Poarta Raudusculana și de Aopeductul Marcia. Regiunile ei erau a XIII-a – Aventius și a XII-a – Piscina Publica.
- Cazarma Cohortei a V-a de Vigiles era situată pe Caelius, în apropierea de arcul lui Dolabella și Silanus, care servea de poartă a zidului servian și de arc pentru Apeductul Claudia. Ea avea ca sarcină regiune a II-a – Caelimontum și regiunea I-a – Porta Capena. Unele urme ale edificiului au fost regăsite în sec.al 16-lea.
- Cazarma Cohortei a VI-a de Vigiles se situa în regiunea a VIII-a – Forum Romanum și în Velabru, între Palatin și Capitoliu, aproape de roca Tarpeiană și de Templul lui Augustus. In plus avea în răspundere regiunea a X-a – Palatium.
- Cazarma Cohortei a VII-a de Vigiles era în regiunea a XIV-a – Transtiberiun, din partea apuseană a Tibrului, dar avea în răspundere și regiunea a XI-a – Circus Maximus. Edificiul pare să fi avut la origine o mare locuință privată. Un număr de gravuri au fost regăsite, datând dintre anii 215 și 245 e. N. Ele conțin multe informații privind organizarea corpului de Vigiles Urbani. Cazarma avea un portic rectangular, cu o curte în mijloc și un pavilon central.

Citat:„Dacă cineva pune foc casei altei persoane în timp ce oamenii dorm înăuntru, pe deasupra achitării pagubei făcute şi a unei plăţi pentru timpul cât ea (casa) nu a fost folosită va trebui să plătească celui care a avut casa două mii cinci sute de denarii (adică şaizeci şi doi de solidi şi jumătate). Şi oricine era înăuntru şi a scăpat trebuie să-l aducă (pe incendiator) la judecată, iar acesta va plăti fiecăruia dintre ei o răscum­părare de două mii cinci sute de denarii (adică şaizeci şi doi de solidi şi jumătate) şi el (incendia­torul) trebuie să înapoieze orice vor fi pierdut ei acolo..."
(Pactus XVI din Legea Salică, capitolul privitor la incendiul provocat cu bună ştiinţă)

Datorită codurilor de legi germa­nice din Evul Mediu timpuriu, avem informaţii despre legislaţia anti­incendiu a regatelor barbare occiden­tale, ce caracterizează o societate rurală foarte pragmatică. Unul dintre cele mai cunoscu­te codexuri medievale a fost Legea Salică, ce poartă numele francilor salieni. Respectiva colecţie de legi, a cărei redactare a început pe timpul domniei regelui Clovis I, la sfârşitul secolului al V-lea, cuprinde 72 de articole. Forma finală a codului datează din vremea lui Carol cel Mare (768-814). Când izbucnea un incendiu, la stingere participau toţi membrii comunităţii, ce se ajutau cu tehnica rudimentară a epocii. După renaşterea urbană din secolul al XI-lea, această sarcină va fi preluată de către breslele şi gărzile orăşeneşti.
În Evul Mediu, incendiile se soldau, frecvent, cu distrugeri impor­tante, ce impuneau reconstruirea din temelii a oraşelor. Bernard Chevalier, în cartea sa despre oraşele Franţei între secolele XIV-XVI, ne spune că: „Toulouse dispare în mai 1463, într-o vâlvătaie îngrozitoare ce ţine cincisprezece zile, Bourges este mistuit în 1487, Troyes în 1524, iar lista s-ar putea lungi foarte, foarte mult". Majoritatea caselor se construiau din lemn sau paiantă şi erau foarte înghesuite. Cel mai des, incendiile izbucneau de la brutării, fierării sau din magaziile de lemne şi fân. Aceste lucruri explică propagarea cu deosebită rapiditate a flăcărilor. La 1854, „Jurnalul unui burghez din Paris" povesteşte că, în incendiul din Troyes, „mai bine de trei mii de persoane care erau foarte bogate au sărăcit... şi...cea mai mare parte a oraşului s-a făcut scrum". Cronologia incendiilor catastrofale, ce au afectat oraşele france­ze de-a lungul timpului, conturează un tablou sumbru în care autorităţile par depăşite de situaţie. Adevărul este cu totul altul, şi anume că, de-a lungul secolelor XV-XVIII, au fost luate măsuri de prevenire a incendiilor, la posibilităţile epocii, iar odată cu inovaţiile tehnologice de după Renaştere, oraşele s-au înarmat treptat şi cu pompe manuale de stingere. O hotărâre a parlamentului parizian de la 1558 spune că "pe toate străzile unde s-au pus străji de noapte, va sta câte un om, cu foc şi lumină." Hotărârile stărilor gene­rale din 1560, precum şi reglementările adoptate la Paris în 1607, conţin măsuri împotriva incendiilor. Abbeville în 1466, Dijon în 1524 şi Grenoble în 1556, interzic acoperişurile din paie. După dezastrul londonez din 1666, autorităţile oraşelor occidentale iau atitudine tot mai hotărâtă privind combaterea incendiilor. Ele caută să îndepărteze meşteşugurile ce utilizează foc deschis din centrul aglome­rărilor, fixează norme privitoare la grosi­mea zidurilor, interzic să se facă foc în camerele fără coş, să se păstreze în oraş cânepă netăiată şi să se depoziteze lemn în centrul localităţilor. O ordonanţă regală franceză din 1781 obliga cetăţenii la curăţarea coşurilor de patru ori pe an. În ciuda acestor măsuri, Franţa „Secolului Luminilor" cunoaşte incendii de propor­ţii, cum a fost cel din Rennes, din decembrie 1720, care a lăsat fără adăpost 8.000 de oameni şi a distrus 945 de clădiri. Registrele parohiale consemnează aproa­pe 7000 de morţi şi răniţi. Au fost chemaţi în ajutor şi militarii regimentului Auvergne. Reconstruirea oraşului a durat aproape 30 de ani. La 1770, un raport despre poliţia pariziană întocmit, din ordinul prefectului Antoine de Sartine, la cererea împărătesei Austriei, Maria Tereza, informează: "există 30 de pompe de incendiu repartizate în Paris, în tot atâtea depozite diferite...montate pe nişte căru­cioa­re cu care pot fi cărate uşor şi repede. Apa necesară este (...) repartizată în 11 depozite unde se ţine în 30 de butoaie, întotdeauna pline...montate pe cotigi cu hulube (...). Pe măsură ce butoaiele se golesc la stingere, sînt duse şi umplute la loc din nişte guri aflate pe diferite străzi ale cartierelor, unde trec pe sub pământ nişte ţevi care duc apa la cişmele." Fapt interesant, depozitele cu materiale de incendiu erau adăpostite în mănăstiri. În 1716, la Paris a fost creată prima brigadă de pompieri, cunoscută sub numele de „Compagnie des garde-pompes", cu un efectiv de 62 de oameni. Conducerea unităţii nou înfiinţate a fost încredinţată de către regent lui François Dumouriez du Perier. Funcţia s-a păstrat în familia Dumouriez până în anul 1760. Multe oraşe franceze urmează exmplul Parisu­lui, ca de exemplu Grenoble. Consulii acestuia au fost obligaţi de către parla­men­tul provinciei Dauphiné să înfiinţeze un serviciu de pompieri. În martie 1733, autorităţile franceze au decis ca inter­venţiile pompierilor să fie gratuite pentru populaţie, iar la 1750, brigăzile franceze au primit uniforme, urmând ca peste şase ani să primească şi căşti de protecţie, la recomandările regelui Ludovic al XV-lea. Tot în aceste timpuri a apărut, din limba franceză, cuvântul „pompier". În memo­riul întocmit pentru Maria Tereza se precizează, referitor la depozitele unde se păstrau pompele, că şaisprezece dintre acestea sunt, în acelaşi timp, corpuri de gardă pentru pompieri, unde oamenii se puteau duce zi şi noapte pentru a cere ajutor. Restul de paispre­zece erau, la rândul lor, păzite de pom­pieri, în scopul întreţinerii pompelor. În anii premer­gători Revoluţiei de la 1789, Gărzile franceze, unităţi ale garnizoanei Parisu­lui, au primit ordinul de a ieşi din cazărmi pentru a-i ajuta pe pompieri la stingerea incendiilor. Scriitorul Louis-Sébastien Mercier, în „Tableau de Paris", observa: „Regimentul gărzilor franceze, care nu era decât o povară pentru oraş, pe care-l scandaliza prin delicte îngrozitoare, a devenit în sfârşit folositor, primind ordin de la colonel să iasă din cazărmi la prima alarmă de incendiu...şi acolo să acorde tot ajutorul necesar, după natura primejdiei. Soldaţii, echipaţi cu ustensilele trebuin­cioa­se, lucrează cu o iuţeală şi cu o pricepere de toată lauda. De când cu noul ordin, rareori se mai întâmplă ca incendiile să facă pagube mari."

Cătălin Eftene