pompieri

Citat:Cu siguranta, meseria de pompier a aparut o data cu focul care, asa cum stim este una dintre cele mai mari descoperiri ale omenirii, dar, ca orice inventie - focul aduce omului nu numai foloase ci, din pacate, uneori si nenorociri. Astfel, pompierii se afla permanent intr-o alarma continua si stare de lupta. Problema prevenirii si stingerii incendiilor s-a pus la inceputul secolului al XIX- lea in urma Tratatului de Pace de la Adrianopol din anul 1829, cand in Tarile Romane au fost introduse in anul 1832 "Regulamentele Organice" (tineau loc de prima Constitutie), care prin prevederile lor au stabilit si obligatii speciale de prevenire si stingere a incendiilor pentru Prefecturi, Primarii si Politie. Primele documente din perioada Regulamentelor Organice se refera mai ales la orasele Pitesti si Campulung Muscel. In anul 1832, o dispozitie a magistratului orasului Pitesti, pretindea ca la fiecare pravalie sa se gaseasca "o putina, o donita si un topor." In anul 1839, Ocarmuirea judetului Arges face cunoscut magistratului orasului Pitesti sa se ia masuri pentru ca in timpul zilei sa se faca de serviciu la "comanda de foc - numai de tulumbagii, iar noaptea sa se afle toti in functie". La 23 septembrie 1871, s-a promulgat "Regulamentul asupra Comenzilor de Pompieri Urbani" care prevedea obligativitatea tuturor oraselor tarii de a avea "o comanda de pompieri". In anul 1874, la 28 martie se infiinteaza Sectia de Pompieri Pitesti a carei structura era stabilita prin Decretul 702/1874. In timpul Razboiului de Independenta din 1877-1878, pompierii militari argeseni faceau parte din Bateria "INDEPENDENTA" - Detasamentul capitanului Horezeanu si participa cu un efectiv de 15 pompieri din Sectia Pitesti la ostilitatile de pe front, sectie comandata de capitanul Puica Nicolae originar din Pitesti, aducandu-si contributia la consfintirea independentei Romaniei. In perioada 1881 - 1886, se construieste cladirea cu "Foisor de Observari" de pe Dealul dintre strada Smeurii si Rahova din Pitesti (actualul sediu al unitatii de jandarmi). Prin Ordinul General nr. 3149 din 09.07.1891 al Ministerului de Razboi se desfiinteaza Bateriile de Pompieri artileristi si se infiinteaza in orase Sectii de Pompieri. In orasul Pitesti, sectia avea un efectiv format din: 1 sergent major, 3 sergenti, 6 caporali, 30 de soldati si 20 de cai. In anul 1902 se infiinteaza Sectia de Pompieri Campulung Muscel, pe actualul amplasament al Casei de Cultura. In anul 1930, Sectia din Pitesti intervine la stingerea groaznicului incendiu de la Biserica din Costesti (18 aprilie 1930) cand a ars biserica si au fost 108 victime, majoritatea copii. Un alt incendiu de proportii a fost cel din 8 mai 1934 de la Seminarul Patriarhal Miron unde a intervenit Sectia din Campulung. La 4 aprilie 1936 apare Legea de organizare si functionare a pompierilor militari si civili, care a produs efecte si pe perioada celui de-al doilea razboi mondial. In anul 1944, Inspectoratul Pompierilor Arges era compus din 9 sectii de pompieri: Pitesti, Campulung, Curtea de Arges, Gaesti, Slatina, Alexandria, Turnu -Magurele, Rosiorii de Vede, Zimnicea. Dupa incheierea ostilitatilor, in anul 1945, unitatea parcurge o lunga perioada de prefaceri, actionand pentru refacerea tarii dupa razboi, protejarea populatiei impotriva unor evenimente deosebite: incendii, explozii, catastrofe etc. In anul 1951 Unitatea de Pompieri Arges este trecuta in subordinea Grupului Administrativ Craiova. In ianuarie 1953 se reinfiinteaza Grupul de Pompieri Arges, avand subordonate subunitatile: Pitesti, Campulung, Curtea de Arges, Slatina. Rm. Valcea, Gaesti, Dragasani. La data de 01.01.1969, o data cu reorganizarea administrativ - teritoriala, Grupul de Pompieri Judetean Arges cuprinde sectiile Pitesti si Campulung. In anul 1970 se reinfiinteaza compania Curtea de Arges, iar in anul 1974 - compania a II -a Pitesti pe platforma petrochimica. In perioada 1970 - 1980 pompierii argeseni s-au confruntat cu o serie de situatii dificile datorita dezvoltarii industriale a judetului, dar si a fenomenelor climaterice defavorabile, ei intervenind cu succes pentru protejarea populatiei (inundatiile din 1970, 1975, incendiile deosebite prin amploare din 1974, 1978 de la Combinatul Petrochimic Pitesti, cutremurul din 1977 si altele). In luna decembrie 1994, se infiinteaza Compania de Pompieri Costesti cu Garda de Interventie Vedea. In ziua de 17.05.1997, intr-un cadru festiv, Grupului de Pompieri "Cpt. Puica Nicolae" al judetului Arges (U.M. 0175 Pitesti) i se acorda DRAPELUL DE LUPTA, potrivit art. 99, alin 1 din Constitutie, al art. 1 din Legea 34 din 1995, al Decretului Prezidential nr. 110 din 14.03.1997. In anul 2002 ia fiinta Statia de Pompieri Mioveni cu Garda de Interventie Topoloveni. Anul 2004 marcheaza o noua etapa superioara in evolutia institutiei deoarece ia fiinta Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta "Cpt. Puica Nicolae" al judetului Arges, in baza art.1 si 2 al Hotararii Guvernului Romaniei nr. 1492 din 09.09.2004 privind principiile de organizare, functionare si atributiile Serviciilor de Urgenta Profesioniste si Ordinului M.A.I. nr. 1/ 0621 din 02.12.2004 (prin unirea celor doua structuri: pompieri si protectia civila).

OFIŢERII CARE AU FOST LA COMANDA UNITĂŢII DE-A LUNGUL TIMPULUI

01.06.1924 - Slt. (Lt.) Marin Iordache
01.11.1936 - Cpt. Vasile Popovici
01.04.1937 - Lt. (Cpt.) Mihail Hadgicoli
01.04.1941 - Lt. Al Stravoiu
26.06.1943 - Plt. maj. Marin Ileana
01.01.1945 - Lt. Gabriel Agiamolu
06.06.1948 - Mr. Constantin Arbore
01.01.1949 - Mr. Procopie Ionescu
01.01.1951 - Mr. Nicolae Solnitaru
11.06.1956 - Mr. Teodor Calinescu
30.04.1958 - Cpt. (Mr.) Dumitru Linguraru
23.08.1964 - Col. Sever Socaciu
14.11.1975 - Col. Lambe Stefan
05.08.1989 - Mr. (Col.) Firescu Stefan
01.11.1997 - Col. (Gl.bg.) Grosu Nicolae-Simion
09.01.2009 - Col. Popa Ion
12.07.2017 - Lt. col. Olar Bogdan

Ordinul Adjunctului Ministr...

Citat:La 18 aprilie 1930, bisericuţa din lemn din Costeşti, judeţul Argeş, a ars din temelii în timpul slujbei de Denie. 116 copii au pierit în flăcări. În Vinerea Mare de dinainte de Paşte, o scânteie a aprins iadul în Costeşti. Aproape toţi copiii satului au ars de vii, înghesuiţi fără scăpare în micuța biserică din lemn.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în fiecare luni după Paşti să se facă pomenire a celor arşi în biserica din Costeşti. Acolo s-a ridicat imediat o capelă, iar în 2003 s-a construit o biserică mică din piatră. Poartă, deloc întâmplător, hramul „Învierea” şi Sfânta Filofteia. Pe un monument de piatră sunt trecute numele celor 116 morţi în Vinerea Mare a anului 1930. Un gărduleţ împrejmuieşte monumentul aflat exact pe locul unde a fost biserica arsă.

Era Vinerea Mare atunci, 18 aprilie, iar preotul Dumitru Vişinescu şi mulţimea de enoriaşi se pregăteau pentru slujba de Denie, cuvenită fiecărei seri a săptămânii de dinaintea Paştelui. Biserica din Costeşti, minusculă, avea pe-atunci o vârstă ce depăşea două veacuri. Lemnul era putrezit, bârnele erau şubrezite, fiecare pas chinuia periculos podeaua. La fel ca toate bisericile vremii de prin partea Munteniei, n-avea uşă, ci doar o deschizătură joasă, lată de 60 de centimetri, cât să treacă un singur om, cu capul plecat. Ferestrele erau înguste şi ferecate cu gratii de metal. Părintele Dumitru ceruse de cu-n an în urmă aprobare Patriarhiei să-şi ţină slujbele în cealaltă biserică a satului, cea de piatră, mai solidă, mai încăpătoare. Nu s-a primit încuviinţare, căci biserica cea de piatră abia se clădea, era la „roşu” şi, mai ales, nu era încă sfinţită.
Pe la opt seara, în curtea bisericii s-a iscat o mică gâlceavă. Sătenii încercau să-l convingă pe preot să ţină slujba afară. Ei erau aproape 200 de oameni, biserica era foarte mică. Până la urmă, s-au împăcat astfel: în biserică aveau să stea numai copiii – 116 elevi de şcoală primară şi elevi de liceu, cel mai mic, o fetiţă de numai opt ani – iar părinţii şi bunicii să stea afară. Era aproape de opt şi jumătate când s-a declanşat iadul în Costeşti. Virgil Ionescu îşi aminteşte limpede totul. „Slujba începuse de câteva minute. Dascălul a aprins o lumânare şi a aşezat-o în sfeşnic. Flacăra, la început plăpândă, a crescut şi a aprins o coroană din celuloid ce stătea deasupra sfeşnicului. Focul a fost stins iute de dascăl, strivit în bătăi din palme, stârnind zeci de scântei. Una singură s-a înălţat şi a pătruns, printre crăpături, în podul bisericii, locul unde erau strânse, de ani şi ani, coroanele vechi. În câteva clipe, podul era în flăcări, iar, înăuntru, copiii nu bănuiau nimic”. A fost întâi fumul gros, care i-a învăluit, otrăvindu-i, moleşindu-le picioarele. Erau aşa de mulţi înăuntru că n-aveau loc nici să cadă. A urmat panica, o panică îngrozitoare, care i-a ucis pe toţi într-o biserică fără uşă, în flăcări fumul, ieşind în rotocoale din pod, a fost văzut de-afară de părinţi.
Tragedia din Costeşti a făcut înconjurul lumii. Au venit ajutoare din toată ţara, din toată Europa, din Statele Unite ale Americii. Regina Maria şi principele Mihai au venit la înmormântarea celor dispăruţi.

Citat:Putini au ramas din cei contemporani cu unul din cele mai cutremuratoare evenimente ale Europei interbelice, petrecut in Romania: incendiul de la biserica din Costesti, Arges, unde au ars 118 crestini, cei mai multi copii, intrati sa se roage la slujba din Vinerea Mare, 18 aprilie 1930.

Intreaga tara citea inmarmurita stirile din cele cateva ziare bucurestene si nici la nivel european nu era ziar, unde teribilul eveniment sa nu umple pagini intregi.

Venisera sa se roage in mica bisericuta din lemn, stramta, construita in secolul XVIII, de doua ori mai multi enoriasi decat ar fi incaput inauntru. Poate din initiativa parintilor, poate a preotului, s-a dat prioritate copiilor.

De la o lumanare, s-au aprins brusc niste flori uscate, iar flacara s-a inaltat rapid pana la tavanul de lemn, situat sub podul unde erau depozitate alte uscaturi. In cateva minute, biserica s-a umplut cu un fum gros si intreaga asistenta s-a repezit spre singura usa care dadea afara.

Dar, vai, in secolul XVII se construia fara a se tine seama de normele elementare intr-ale arhitecturii: usa bisericii era facuta sa se deschida spre interior. Imbulzeala spre iesire, panica si presiunea celor din spate spre cei din dreptul usii ii punea pe acestia in imposibiliate s-o deschida. Speriata, multimea nu intelegea ca singura scapare era un pas indarat, pe care nu l-a facut.

Eforturile parintilor, care incercau sa forteze usa dinspre exterior se izbeau de presiunea disperata a celor din biserica si practic usa nu putea fi urnita din loc. Nici n-a fost. Flacarile s-au intins cu o repeziciune de neinchipuit, iar fumul gros a dus la asfixierea celor 118 persoane, din care 116 credinciosi, plus preotul si tarcovnicul sau.


Opinia specialisitilor era ca victimele n-au ars cu adevarat de vii, ci au murit asfixiate, dupa care au fost carbonizate. In doua ore, pe locul bisericii nu ramasese decat restul unui imens rug fumegand.

S-ar parea ca a reusit sa scape un adolescent, care insa ulterior a decedat si el in spital, din cauza arsurilor. Presa europeana titra evenimentul din Romania ca pe cel mai tragic dezastru uman petrecut in timp de pace, iar sarbatoarea pascala a acelui an a fost poate cel mai trist Paste la care au asistat romanii.

Chiar a doua zi, au venit autoritatile, au inceput cercetarile, personalitati din elita bucuresteana s-au deplasat sa-i consoleze si, daca este nevoie, sa-i ajute pe cei ramasi in viata - majoritatea parinti si bunici ai celor dipsaruti.


Nelipsita de obicei in momentele grele ale tarii, regina Maria a sosit si dansa, insotita de tanarul rege Mihai I, minor de numai 9 ani, ajuns la tron in urma renuntarii tatalui sau, principele Carol. Nu banuia nimeni ca, peste nici doua luni, la 10 iunie 1930, principele se va intoarce in tara, isi va inlatura fiul de la tron se va instala el in locul lui si va domni cu numele de Carol al II-lea.

A fost un Paste indoliat in acel an, iar ziua de 18 aprilie a ramas zi de doliu in intreaga tara, pana la izbucnirea razboiului, aducator de alte lacrimi atat de multe si de dureroase, incat tragedia de la Costesti a ajuns sa intre in uitare. Astazi, mai aminteste de acea zi doar un mic memorial, pus pe locul bisericutei, cu numele celor care, ca si Iisus, si-au dat duhul in ziua de vinerea mare, rugandu-se.

Citat:La 18 aprilie 1930, bisericuţa din lemn din Costeşti, judeţul Argeş, a ars din temelii în timpul slujbei de Denie. 116 copii au pierit în flăcări. În Vinerea Mare de dinainte de Paşte, o scânteie a aprins iadul în Costeşti. Aproape toţi copiii satului au ars de vii, înghesuiţi fără scăpare în biserica de doar 24 de metri pătraţi.



Virgil Ionescu a rămas singurul supravieţuitor al grozăviei din 1930. În focul cel mare şi-a pierdut toţi cei patru fraţi - Dumitru, Ilarie, Alexandru şi cea mică, Victoria. Pe-atunci avea şapte ani, acum are 87, dar amintirile acelei seri de 18 aprilie sunt la fel de vii ca acum 79 de ani. Mai are un singur gând - să continuie demersul început de tatal său pe lângă Patriarhie şi să obţină martirizarea celor care-au ars pe altarul Domnului. Cu glas tremurat, povesteşte...

Era Vinerea Mare atunci, 18 aprilie, iar preotul Dumitru Vişinescu şi mulţimea de enoriaşi se pregăteau pentru slujba de Denie, cuvenită fiecărei seri a săptămânii de dinaintea Paştelui.

Biserica din Costeşti, minusculă, avea pe-atunci o vârstă ce depăşea două veacuri. Lemnul era putrezit, bârnele erau şubrezite, fiecare pas chinuia periculos podeaua. La fel ca toate bisericile vremii de prin partea Munteniei, n-avea uşă, ci doar o deschizătură joasă, lată de 60 de centimetri, cât să treacă un singur om, cu capul plecat. Ferestrele erau înguste şi ferecate cu gratii de metal.

Părintele Dumitru ceruse de cu-n an în urmă aprobare Patriarhiei să-şi ţină slujbele în cealaltă biserică a satului, cea de piatră, mai solidă, mai încăpătoare. Nu s-a primit încuviinţare, căci biserica cea de piatră abia se clădea, era la „roşu" şi, mai ales, nu era încă sfinţită. O singură scânteie,apoi groaza.

Pe la opt seara, în curtea bisericii s-a iscat o mică gâlceavă. Sătenii încercau să-l convingă pe preot să ţină slujba afară. Ei erau aproape 200 de oameni, biserica era foarte mică. Până la urmă, s-au împăcat astfel: în biserică aveau să stea numai copiii - 116 elevi de şcoală primară şi elevi de liceu, cel mai mic, o fetiţă de numai opt ani - iar părinţii şi bunicii să stea afară.

Era aproape de opt şi jumătate când s-a declanşat iadul în Costeşti. Virgil Ionescu îşi aminteşte limpede totul. „Slujba începuse de câteva minute. Dascălul a aprins o lumânare şi a aşezat-o în sfeşnic. Flacăra, la început plăpândă, a crescut şi a aprins o coroană din celuloid ce stătea deasupra sfeşnicului. Focul a fost stins iute de dascăl, strivit în bătăi din palme, stârnind zeci de scântei. Una singură s-a înălţat şi a pătruns, printre crăpături, în podul bisericii, locul unde erau strânse, de ani şi ani, coroanele vechi. În câteva clipe, podul era în flăcări, iar, înăuntru, copiii nu bănuiau nimic".

A fost întâi fumul gros, care i-a învăluit, otrăvindu-i, moleşindu-le picioarele. Erau aşa de mulţi înăuntru că n-aveau loc nici să cadă. A urmat panica, o panică îngrozitoare, care i-a ucis pe toţi într-o biserică fără uşă.

În flăcări

Fumul, ieşind în rotocoale din pod, a fost văzut de-afară de părinţi. Atunci au realizat ce se întâmplă, spune Virgil Ionescu. „Părinţii s-au îmbulzit la uşă, încercând să intre, să-şi salveze copiii. Ei se împingeau să intre, copiii se chinuiau să iasă şi nu reuşeau, tocmai din cauza părinţilor lor, care le blocau ieşirea. Îmbulzeala aceea i-a ţinut captivi, pradă flăcărilor. Au murit toţi, 116 copii, tot tineretul satului".

Un singur om dintre cei de-afară a reuşit să intre în biserică: Dumitru, cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei Ionescu. Înăuntru avea trei fraţi - Ilarie, Alexandru şi Victoria. Cel mic, Virgil, era acasă pedepsit de mama lui.

Dumitru a dat cadavrele de la intrare la o parte şi a intrat, iscodind disperat după fraţi. A apucat să-l vadă pe preot, ultimul rămas în picioare. „Iisuse, Tu ai murit pe cruce şi eu mor pe altarul Tău", a strigat părintele înainte să se prăbuşească, cu fiul său de 11 ani în braţe şi Evanghelia la piept.

Toţi erau la pământ acum, carne de om arzând. Fraţii lui, nicăieri, iar Dumitru a înţeles că era prea târziu. Trebuia să se salveze, dar mica deschizătură era departe. Atunci a fugit spre ferestre şi s-a străduit să smulgă grilajele. Carnea palmelor a rămas acolo, sfârâind pe metalul încins. Nicio şansă.

Deodată, turla bisericii s-a prăbuşit. Bârnele grele din lemn l-au lovit în spate, aruncându-l afară cu cinci cadavre în braţe. Cu arsuri grave, Dumitru a mai trăit două luni.

Mărturii din presa vremii

Biserica s-a mistuit iute. Pe locul ei nu mai era decât cenuşă de om. În jur, părinţii îşi strigau durerea. Iată ce povesteşte un martor ocular pentru ziarul „Universul" - numărul din 24 aprilie 1930:

„O femeie îşi pierduse toţi cei cinci copii ai săi. Aliniase cadavrele pe iarbă, în ordinea vârstei. Iaca pe Ancuţa, spunea ea, asta e Mărioara, el e Nicolae. Ancuţa nu avea cap, o bucată din şira spinării ieşea din gulerul bluzei. Marioara avea numai craniul. Nicolae avea ţeasta capului spartă, fără creier. Şi femeia se silea, în halucinaţia ei, să dovedească cu fotografiile aduse de acasă că aceia şi nu alţii sunt copiii ei".

Valul de sinucideri

La scurt timp după grozăvie, în Costeşti au început să moară părinţii. Îşi pierduseră şi câte patru, cinci copii şi se simţeau vinovaţi. Dacă nu s-ar fi îmbulzit blocând intrarea, odraslele lor ar fi ieşit singure.

„Imediat după foc, tata a luat pistolul şi a plecat în pădure să se împuşte. În ziua aceea, de dimineaţă, fraţii mei se răzgândiseră, nu mai voiau să meargă la biserică. Tata a venit de la restaurant, când a auzit clopotele bisericii, i-a îmbrăcat şi i-a trimis pe toţi la slujbă. I-a trimis la moarte. Până la urmă s-a întors acasă nevătămat, a trăit pentru Dumitru, să-l îngrijească", povesteşte Virgil Ionescu.

„Eu eram mic atunci şi făceam tărăboi că vreau şi eu la biserică. Mama s-a supărat, mi-a dat două la fund şi m-a închis în grajd. Aşa am scăpat".

Vorbă de duh

Astăzi, puţini săteni din Costeşti mai ştiu de tragedia din 1930. Dar toţi ştiu o vorbă-blestem, înpământenită în partea locului. Vorba asta sună cam aşa: "Să trăieşti, ca popa din Costeşti!".

"O singură scânteie s-a înălţat şi a pătruns, printre crăpături, în podul bisericii.'' Virgil Ionescu supravieţuitor

„Hienele"

Tragedia din Costeşti a făcut înconjurul lumii. Au venit ajutoare din toată ţara, din toată Europa, din Statele Unite ale Americii. Regina Maria şi principele Mihai au venit la înmormântarea celor dispăruţi, iar doamna de onoare a Majestăţii Sale, Simone de Lahovary, s-a ocupat personal de starea lui Dumitru.

Simone de Lahovary coresponda cu Maria, mama lui Dumitru şi a lui Virgil, trimiţându-i regulat veşti de la Paris, locul unde era tratat, din dispoziţia Reginei Maria, fiul Mariei Ionescu.

Alţii, însă, au încercat să profite. Spicuim din „Adeverul" din 27 aprilie 1930, un articol cu titlul "Hienele": "Din Piteşti ni se anunţă că numeroşi indivizi exploatează în folosul lor personal nenorocirea de la Costeşti. Ei chetează pentru familiile victimelor fără a fi autorizaţi de cineva şi rezultatul chetelor şi-l însuşesc. Un grup de tineri au colindat oraşul Piteşti, purtând o Evanghelie, spunând că este chiar aceea nearsă de foc şi cereau bani pentru cei din Costeşti. În felul acesta, ei au izbutit să înşele buna credinţă a numeroase persoane şi să adune o importantă sumă de bani".

Ordinul Ministrului de Inte...

Citat:Despre Puicã Nicolae nu s-au scris foarte multe, întrucât nu existã dosar personal, iar informațiile au fost culese în urma unei cercetãri asidue în Arhivele militare și județene.
Puicã Nicolae s-a nãscut la Brãila, plasa Vãdeni, la data de 2 iunie 1847, în familia lui Matei și a Efeniei Puicã. Despre școlile și studiile absolvite nu s-au gãsit referințe, cel mai mult sunt consemnate date despre cariera sa militarã.
În data de 23 ianuarie 1864 este încorporat soldat voluntar la Batalionul 1 Vânãtori, este avansat caporal la 30 august 1864 ºi sergent pe 1 aprilie 1865.
Trece din corpul subofițerilor, în rândul ofițerilor, în data 9 august 1868 când este avansat sublocotenent și mutat la Regimentul 87 Infanterie.
În 1870, la 1 iulie, slt. Puicã Nicolae este mutat la Batalionul de Miliții Vâlcea. În 1971, Direcția Personal publicã în Monitorul Oastei urmãtoarele mutãri:
- Sublocotenentul Puicã Nicolae din Milițiile Rm. Vâlcea, în Milițiile Gorj (Î.D. 983/18 mai 1871);
- Sublocotenentul Puicã Nicolae din Milițiile Gorjiu, se mutã în granițã, punctul Gura Ialomiței, dupã cerere (1 august 1871).
La 1 iulie 1872 este încadrat în Regimentul 3 Infanterie, Batalionul 5, Compania 21. Activeazã în regimentul de infanterie pânã la 1 iulie 1873 când se mutã la Regimentul 2 Artilerie (Înalt Decret nr 1263/1873). Este avansat locotenent la 1 ianuarie 1874.
Între 1874 și 1876, tânãrul locotenent își desfãșoarã cariera militarã în cadrul Diviziei 2 Teritorialã, Statul Major al Artileriei, Stabilimentul Artileriei, Regimentul 1 Artilerie.
De la 1 iulie 1876 devine comandantul Secției de Pompieri Pitești (Înalt Decret nr. 1122/19 iunie 1876).
În calitate de comandant al Secției de Pompieri Pitești era preocupat sã asigure condiții bune atât pentru personalul din subordine, cât și sã întreținã spațiile în care stãteau cu chirie. Mãrturie în acest sens stau douã documente identificate în arhivã, ștampilate și semnate de comandantul Puicã Nicolae:
- O adresã din 15 marie 1877 cãtre Primãria orașului Pitești prin care solicitã un împrumut de 200 de lei pentru a asigura hrana oamenilor și furaje pentru cai, împrumut pe care-l va restitui de îndatã ce-i vor sosi banii de la eșalonul superior al secției - Bateria de pompieri Craiova.

- Cel de-al doilea document a fost emis în data de 16 iunie 1877 și este adresat tot primãriei orașului Pitești. De data aceasta cere sã se facã reparații la localul secției, sã se aducã modificãri observatorului deoarece soldatul nu este deloc apãrat de ploile și viscolele cele mai mari din timpul iernii, care îl lovescu în toate direcțiunile astfel cã oamenii se îmbolnãvesc de friguri. Propune sã se adauge acestui observator un aranjament care sã mai protejeze omul în grele timpuri, iar pentru cancelarie și școala secției solicitã achiziționarea urmãtoarelor obiecte:
Pentru cancelarie:
- un birou pentru comandant;
- masã pentru furier;
- un dulap de cancelarie;
- un portret al Mãriei Sale Domnitorul;
- trei scaune.
Pentru școala secției:
- douã bãnci cu pupitre;
- o masã sau o micã catedrã;
- un compas de lemn pentru tablã;
- un portret al Mãriei sale Domnitorul.


Militarul Puicã Nicolae a avut o contribuție considerabilã și la Rãzboiul de Independențã.
În 11 iulie 1877, Ministerul de Rãzboi trimite Comandantului Corpului 1 de Armatã, o depeșã telegraficã printre care informeazã cã s-a dat ordin ca în ziua de 15 iulie a.c. sã se completeze Bateriile de Coastã (baterii de pompieri) aflate la Calafat cu personal din Divizionul de Pompieri București - 45 de oameni, 15 din Secția de pompieri Pitești și 20 din Secția de Pompieri Craiova, dar și cãpitanul Fotino din Direcția Pirotehniei și locotenentul G. Paraschivescu din Arsenalul Armatei (aflați cu serviciul la Regimentul 3 Artilerie). Urmare a acestui ordin comandantul Secției de Pompieri Pitești, Puicã Nicolae, împreunã cu 14 soldați, pleacã pe front.
La 21 septembrie pornea spre Calafat, bateria a 2-a activã de pompieri, comandatã de lt. Boerescu de la Arsenal, având un efectiv de 98 de soldați și 82 de cai, iar ca material artileristic 6 tunuri belgiene de 90 mm, 3 care de muniții, un afet de schimb, o forjã, un car de baterie cu muniții și un furgon de furaj. Comanda acestei baterii va fi preluatã ulterior de Puicã Nicolae.
La 1 ianuarie 1878 e avansat la termen cãpitan și trecut în serviciul Regimentului 4 Artilerie.
În ianuarie 1878 este propus pentru a fi decorat cu medalia „Virtutea militarã”. Iatã, în cele ce urmeazã, raportul comandantului bateriilor divizionare din regimentul 1 artilerie înaintat comandantului diviziei de rezervã, colonel G. Slãniceanu, în legãturã cu bombardarea Vidinului (12 - 23 ian 1878) de cãtre bateriile divizionare:
Conform ordinului dumneavoastrã verbal din 11 ianuarie curent urmând a se începe de la 12 ianuarie ora 7 de dimineața bombardarea asupra Vidinului, am dat ordin ca bateriile de câmp de sub comanda mea, adicã bateriile a 3-a și a 4-a din regimentul 1 –i și bateriile 1-a și a 2-a active de pompieri, sã ocupe pânã la ora 6 dimineaþa toate pozițiunile destinate fiecãruia cu câteva zile mai înainte.
...........................
Atât ziua cât și noaptea tragerea pãrea a fi fost cu efect, cãci s-au vãzut mai multe incendiuri în oraș, mai ales în noaptea de 22-23, când tot Vidinul pãrea în flãcãri.
La aceste incendiuri cautã sã fi concurat mai multe baterii, nu se poate preciza, însã anume care, focul fiind foarte viu. Ceea ce am vãzut însã foarte lãmurit este aprinderea a douã ghimii turcești de cãtre bateria a 2-a divizionarã, comandant cãpitanul Puicã.
În tot timpul bombardãrii moralul trupei și al dl. ofițeri a fost excelent, deși o datã au stat 72 de ore fãrã adãpost, supt cer, și pe un vânt și un frig din cele aspre. În tot timpul acestor douãsprezece zile, bateriile cari s-au distins, în general, mai mult prin tenacitatea și infatigabilitatea lor, a fost bateriele 1-a și a 2-a active, de pompieri, iar prin justețea tragerii s-au distins bateriile a 3-a și a4-a din regimentul 1 de artilerie, ceea ce se datorește parte materialului, parte oamenilor mai instruiți , cãci oamenii batereilor 1-a și a 2-a active, intrând pentru prima oarã în foc, cãutând a li se face chiar teoria tragerii, de cãtre ofițeri, în mijlocul focului,cãci cea mai mare parte din oamenii acestor baterie nu trãseserã niciodatã la þintã cu tunurile.
În zilele din urmã ale bombardãrii, însã, am fost pe deplin satisfãcut de tragerea lor.
În tot timpul acestor unsprezece zile de bombardare, nu aveam a semnala nici un accident în vreuna din baterie, deși în unele zile turcii ripostau violent.
...........................
Simt de-a mea sacrã datorie a rcomanda pentru curagiul, zelul, activitatea și abnegația în tot timpul acestei bombardãri, precum și pentru alte fapte anterioare, a fi recompensați prin medalia de „Virtute Militarã”, ofițerii urmãtori: d. cãpitani Bujoreanu, Izescu, Romanescu, și Puicã; d. locotenenți Pașalega, Baldovinu, Boerescu; d. sublocotenenți Popescu Antone, Conþescu, Ionescu, iar locot. Cucu se
recomandã pentru „Steaua României” .
Pentru trupã opinia subsemnatului este a se cere câte 8 medalii de fiecare baterie, care apoi sã se împartã la cei mai bravi dintre gradele inferioare.
Pentru faptele sãvârșite pe front, în aprilie 1878 este recompensat cu Ordinul „Steaua României” - Crucea de cavaler prin Înaltul Decret nr. 864/1878.
Alãturi de el sunt decorați și ceilalþi ofițeri propuși în raportul comandantului.
În regimentul 4 artilerie, cãpitanul Puicã nu rãmâne decât câteva luni, apoi este mutat, începând cu 1 septembrie la Regimentul 3 Artilerie, conform Înaltului Decret 1993 din 24 august 1878.
Nu seșºtie cât timp a activat în acest regiment, dar în anul 1882 Înaltul Decret 2071 din 26 iulie publicat în Monitorul Oastei consemneazã mutarea de la Divizionul de Pompieri București la Regimentul 1 Artilerie.
La 21 octombrie 1882, bateriile a 3-a și a 4-a din regiment, sub comanda cpt. Puicã Nicolae, au plecat din București cu calea feratã pentru a ocupa garnizoana Craiova.
Tot în octombrie 1882, la începutul lunii, Tribunalul Ilfov informeazã prin Monitorul Oficial al României cã d-l doctor Vasilescu, de profesie militar, domiciliat în București, suburbia Sf. Visarion, str Brutari, nr. 3, în calitate de delegat al societãții de economie al divizionului de pompieri din Bucuresti, pe baza actului de ipotecã și investit cu formulã executorie pentru suma de 3500 lei noi, cere punerea în vânzare cu licitație a imobilului compus din 5 odãi, antreu, alãturi de o cuhnie, dedesubt pivnițã, învelit cu tablã de fier, în curte 2 magazii de scânduri, curtea cu pomi, situat în Bucuresti, suburbia Precupeții Noi, calea Dorobanți, nr. 35, averea d-lui cãpitan Puicã de profesie militar și a dnei Anica Puicã, de profesie menajerã, ambii domiciliați în București, suburbia Brezoianu, str. Domnița Anastasia, nr. 4. Acest imobil nu era liber desarcini, încã douã dosare erau deschise cu pretenții asupra lui.
Data de desfãșurare a licitaþiei a fost stabilitã pentru ziua de 29 ianuarie 1883, ora 11 dimineața, în pretoriul tribunalului.
În martie 1883 cãpitanul Puicã Nicolae solicitã sprijin financiar pentru a putea publica lucrarea sa numitã Studiu asupra tacticei Artilleriei de campanie – principiilor generale de mare tacticã și micile operațiuni de resbelã. Culegere din Von Schel și Vail, lucrare ce va fi tipãritã un an mai târziu, în Craiova. La aceeași tipogafie din Craiova se editeazã din 16 mai 1883 pânã august 1884 publicația Curierul militar, al cãrei director este, de la 15 iunie 1883, cãpitanul Puicã.
În februarie 1885 solicitã concediu pentru o periodã de 7 luni pentru rezolvarea unor probleme personale ce necesitau plecarea sa din țarã. Este pus la dispoziție, deoarece legea nu permitea acordarea concediului, decât pentru o perioadã de max. 6 luni.În mai 1885 revine în activitate și este reparizat în Regimentul 5 Artilerie, regiment ce își avea sediul în Pitești.
La 4 ianuarie 1890 i-a fost acordatã medalia Semnul onorific de aur pentru serviciul militar de 25 de ani. Trei ani mai târziu, în octombrie 1893, își dã demisia din armatã și începând cu 1 noiembrie primește drept de pensie pentru anii de serviciu.
O altã mutare importantã în cariera lui apare în anul 1895, când în urma propunerii fãcute de ministrul de rãzboi, cãpitanul în retragere Puicã Nicolae se trece pe ziua de 16 martie 1895, în cadrele ofițerilor de rezervã ai Corpului II de Armatã, la Regimentul 6 Artilerie, București.
Din 1893 pânã în 1899, cãpitanul Puicã Nicolae și-a desfãșurat activitatea la redacția ziarului Ecoul Armatei (1893 - 1899 București), mai întâi în calitate de redactor și apoi de director și proprietar al acestuia, de la 1 septembrie 1897 pânã la 7 mai 1899.
În 1897, la 20 de ani de la participarea la Rãzboiul de Independențã publicã „Albumul apãrãtorilor Independenței (ofișeri și asimilași cari au luat parte la rãzboiul de 1877 – 1878)” editat în București la tipãtoria Curþii Regale F. Gobl Fii, având 112 pagini cu ilustrate și portrete.

Se stinge din viațã în București, la data de 13 martie 1900, la vârsta de numai 52 de ani.
Bibliografie:
- Arhivele militare;
- Monitorul Oastei;
- Arhivele județene, Fond Primãria Orașului Pitești;
- Registrul istoric al Regimentului 1 Artilerie;
- http://www.dacoromanica.ro.