pompieri

Citat:În istoria sa de peste 500 de ani, Bucureștiul a fost afectat de numeroase calamități devastatoare, care și-au pus definitiv amprenta asupra lui. Unul dintre evenimentele care au semănat groază și panică printre locuitorii urbei dâmbovițene și care au schimbat pentru totdeauna fața orașului a fost ,,Marele Foc“ de la 1847.

În urmă cu 168 de ani, în zorii zilei de 23 martie, în București domnea liniștea: prăvăliile erau închise și hanurile aproape goale. Era prima zi de Paște, iar lumea abia își revenea după petrecerile din noaptea de Înviere. La Palatul Domnesc boierimea se adunase pentru a-l felicita pe domnitorul Gheorghe Bibescu.

În acea perioadă exista obiceiul ca de Paște să se tragă cu puștile și pistoalele, datină ce avea să stea la baza celui mai mare incendiu din istoria bucureștilor. Profitând probabil de neatenția celor din jur, un băiat în vârstă de 11 ani pe nume Costache Filipescu, fiul cluceresei Zoița Drugănescu, a descărcat un pistol spre podul plin cu fân al şopronului casei, care s-a aprins imediat.

Cum casa cluceresei se afla în apropierea hanului Constantin Vodă (în prezent Muzeul Naţional de Istorie a României), un loc unde clădirile erau înghesuite și dese, iar vântul sufla cu putere, focul s-a extins rapid și a mistuit aproape toate construcțiile din zonă. Peste drum se afla și biserica Sf. Dumitru, căreia i-au ars acoperişul şi pictura.




În istoria sa de peste 500 de ani, Bucureștiul a fost afectat de numeroase calamități devastatoare, care și-au pus definitiv amprenta asupra lui. Unul dintre evenimentele care au semănat groază și panică printre locuitorii urbei dâmbovițene și care au schimbat pentru totdeauna fața orașului a fost ,,Marele Foc“ de la 1847.

În urmă cu 168 de ani, în zorii zilei de 23 martie, în București domnea liniștea: prăvăliile erau închise și hanurile aproape goale. Era prima zi de Paște, iar lumea abia își revenea după petrecerile din noaptea de Înviere. La Palatul Domnesc boierimea se adunase pentru a-l felicita pe domnitorul Gheorghe Bibescu.

În acea perioadă exista obiceiul ca de Paște să se tragă cu puștile și pistoalele, datină ce avea să stea la baza celui mai mare incendiu din istoria bucureștilor. Profitând probabil de neatenția celor din jur, un băiat în vârstă de 11 ani pe nume Costache Filipescu, fiul cluceresei Zoița Drugănescu, a descărcat un pistol spre podul plin cu fân al şopronului casei, care s-a aprins imediat.

Cum casa cluceresei se afla în apropierea hanului Constantin Vodă (în prezent Muzeul Naţional de Istorie a României), un loc unde clădirile erau înghesuite și dese, iar vântul sufla cu putere, focul s-a extins rapid și a mistuit aproape toate construcțiile din zonă. Peste drum se afla și biserica Sf. Dumitru, căreia i-au ars acoperişul şi pictura.
biserica sf. dumitru

,,Vai ce vedere! ce groază-vie!/ Ce biciu de pară, urgii cerești!/ Ce jale mare, ce sărăcie./ Căzu odată pe București/(… )Biserici sfinte, făcute bine/ Palate, hanuri, de rând ardea/ Lipscani, bolte de mărfuri pline/ Focului pradă toate cădea/ (…) Tot orizontul se înnegrise/ De fumuri multe ce izbucnea,/ Zbura în aer mărfuri aprinse/ Hârtii, materii pe sus pornea…“, descrie Anton Pann tabloul apocaliptic în ,,Memorabilul focului mare întâmplat în București, în ziua de Paști, anul 1847, Martie 23.“



Centrul orașului, ,,…partea cea mai populată și bogată a capitalei“, așa cum a descris-o domnitorul Gheorghe Bibescu, a fost devastat, aproape 2.000 de clădiri căzând pradă urgiei.

,,Au fost răpuse de foc pe rând Mahalaua «Sfântul Dimitrie», uliţa Franţuzească, uliţa Nemţească, uliţa Şelarilor, Puşcăria, Lipscanii, Marchitanilor, Hanul lui Zamfir, Bogasieriile, Braşoveniile, uliţa Bărăţiei cu biserica, a Zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu, «Sfântul Gheorghe Vechi», «Sfântul Gheorghe Nou», Târgul Cucului, Pescăriile vechi cu cavafiile noi, Mahalaua Stelei, a Udricanilor, a Sfintei Vineri, a Lucacilor, a Sfântului Ştefan şi altele“, scrie Florian Georgescu în „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie“, volumul 7.



Pentru a scăpa, o parte din locuitori s-au refugiat pe Dealul Mitropoliei, de unde au privit cu groază cum Bucureştiul era înghiţit de flăcări. „…sub ochii îngroziţi ai localnicilor refugiaţi pe Dealul Mitropoliei, se desfăşura spectacolul înspăimântător al Bucureştilor în flăcări. Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor. Pe uliţe, oamenii alergau înspăimântaţi, răsunau comenzile militare şi vaietele deznădăjduiţilor.“, nota Anton Pann.

Un episod cutremurător al acelei zile fatidice de 23 martie 1847 a avut loc la Biserica ,,Sfântul Anton“, care a fost cuprinsă de flăcări chiar în timpul slujbei. Astfel, mai multe suflete s-au stins mistuite de foc. Trupurile celor care nu au reușit să se salveze au fost aşezate într-o groapă comună. Azi, o cruce mare, amplasată într-o grădină mică, amintește trecătorilor de sfârșitul tragic al credincioșilor.

După ce incendiul a fost lichidat, bilanțul victimelor a fost de doar 15 morți, un lucru surprinzător, având în vedere că au ars 1.850 de clădiri, dintre care 686 case particulare şi locuinţe, 1.142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici (Sf. Dimitrie, Biserica Domnească de la Curtea Veche, Sf. Anton de la Puşcărie, Bărăţia, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina, Biserica Vergului, Udricani, Lucaci, Ceauş Radu şi Sf. Ştefan).



Un rol important în timpul deflagrației l-a jucat însuși domnitorul Gheorghe Bibescu (foto) care, dând dovadă de mult calm și stăpânire de sine, a dat sfaturi importante în privința măsurilor ce trebuiau luate pentru lichidarea flăcărilor și ajutorarea oamenilor.

Dat fiind faptul că ,,Marele Foc“ a mistuit un sfert din București, pagubele au fost mai mult decât însemnate. După o socoteală publicată în „Vestitorul românesc“ în 1847, incendiul a cauzat un prejudiciu de 55 de milioane de lei, din care 20 de milioane casele și 35 de milioane bunurile.

Vestea despre nenorocirea bucureștenilor a ajuns până în cele mai depărtate colțuri ale Europei, în ajutorul celor loviți de soartă sărind națiunile străine. Ţarul Rusiei, sultanul Abdul-Medjid I, dar şi alţi conducători și negustori europeni cu interese în Țara Românească au trimis ajutoare locuitorilor Capitalei.

Domnitorul Gheorghe Bibescu a dat poruncă să fie luată și topită vesela de argint a familiei, iar metalul prețios să fie utilizat pentru ajutorarea celor năpăstuiți, bisericile, mănăstirile, precum și numeroși negustori contribuind și ei cu sume importante de bani.

Marele incendiu de la 1847 a schimbat pentru totdeauna fața Bucureștiului, care până la acel moment se asemăna mai mult cu un târg decât cu un oraș european, majoritatea construcțiilor fiind din lemn și astfel predispuse incendiilor. După deflagrație, Gheorghe Bibescu a plănuit reconstrucția centrului istoric pe baza unui plan de sistematizare. În acest sens, la chemat la București pe peisagistul berlinez Wilhelm Mayer, pe care l-a însărcinat cu ,,alcătuirea planului de înfrumusețare a tuturor grădinilor din București, majoritatea terenuri mocirloase.“

Eforturile pentru refacerea zonei distruse de incendiul din ’47 au fost continuate și de domnitorul Barbu Știrbei, fratele mai mare al lui Gheorghe Bibescu, însă din cauza opoziției boierimii o parte din proiecte nu au putut fi implementate. Astfel, sistematizarea din 1851 s-a redus doar la atribuirea de noi terenuri locuitorilor sinistrați din Piața Sf. Gheorghe, ce fusese distrusă în întregime de incendiu. Totuși, lui Barbu Știrbei îi revin meritele de a fi amenajat grădinile Cotroceni și Cișmigiu și de a finaliza în 1852 construcția Teatrului Mare, începută de fratele său după proiectele arhitectului austriac Heft. Schimbarea la față a Bucureștiului a continuat în timpul domniilor lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I, când Capitala Regatului României avea să-și capete renumele de ,,Micul Paris“.