Evaluarea subiectului:
- 5 voturi - 5 în medie
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
Istoria prevenirii și stingerii incendiilor în România
|
Autor |
Mesaj |
{myadvertisements[zone_3]}
{myadvertisements[zone_3]}
{myadvertisements[zone_3]}
Thanks given by: | |
|
{myadvertisements[zone_3]}
apca2003
Membru junior
Mesaje: 34
Alăturat: Sep 2010
Locatie:
Thanks: 608
Given 40 thank(s) in 22 post(s)
|
Istoria prevenirii si stingerii incendiilor
Salutare!
Pentru cei pasionati de istoria armei noastre, iata ce am gasit zilele trecute, din intamplare, pe pagina CNSAS.
Regulamentul Trupelor de Pompieri 1976
SURSA : http://www.cnsas.ro
La acest Regulament am tot vazut referiri (inclusiv in RISPM), dar nu am reusit sa dau de el pana acum.
Sunt mai multe documente interesante acolo. Dati un search cu "pompieri" pe pagina aceasta:
http://www.cnsas.ro/acte_normative.html
Lectura placuta!
(Acest mesaj a fost modificat ultima dată: 08-09-2020 05:39 PM de Covalciuc Bogdan.)
|
|
11-05-2013 04:19 PM |
|
Thanks given by: | |
|
{myadvertisements[zone_3]}
Thanks given by: | |
|
{myadvertisements[zone_3]}
{myadvertisements[zone_3]}
Homefire News
Old firefighter Moderator
Mesaje: 7,292
Alăturat: Nov 2010
Locatie:
Thanks: 8000
Given 7934 thank(s) in 3633 post(s)
|
RE: Istoria prevenirii si stingerii incendiilor
File din istoria pompierilor români
Citat:Primele organizări de prevenire şi stingere a incendiilor se cunosc încă din antichitate: în oraşele Imperiului Roman funcţionau cohorte de vigiles, însărcinate cu supravegherea modului în care era folosit focul şi cu intervenţia în caz de incendiu, povestește MAI prin intermediul unui comunicat de presă.
Evul Mediu european, cu cetăţile şi oraşele sale aglomerate şi majoritatea clădirilor din lemn, a consacrat echipele de intervenţie organizate de bresle, care acţionau cu mijloace de stingere clasice: găleţi şi sacale pentru apă, pompe manuale, topoare, scări etc.
Servicii de apărare împotriva incendiilor apar în marile oraşe din Muntenia şi Moldova, în principal la Iaşi şi la Bucureşti, dar şi din Transilvania, încă din secolele XVII – XVIII. Dar eficienţa acestora era scăzută din cauza insuficientei organizări pentru pregătire şi intervenţie, a slabei dotări şi absenţei unor reglementări clare în domeniul prevenirii incendiilor.
Un motiv important pentru organizarea apărării împotriva incendiilor l-a constituit declanşarea unor mari incendii ce au afectat oraşele Principatelor Dunărene, sinistre la care comunităţile umane asistau lipsite de apărare.
Astfel, se conturează ideea înfiinţării unor structuri de tip militar, în acest mod rezolvându-se problemele disciplinei, pregătirii, dotării, intervenţiei rapide (încă din primele faze ale declanşării incendiilor), motivaţiei reduse a civililor pentru participarea la intervenţii şi alte greutăţi cu care se confruntaseră organizările anterioare.
Iniţiat în anul 1833, proiectul de organizare „Formiruirea comandei de foc supt numirea de roată de pompieri pentru oraşul Bucureşti” era aplicat la Iaşi, în 1835, când apărea prima unitate de pompieri militari din România; la 15 mai acelaşi an, „roata de pojarnici” intra în funcţiune. Cazarma în care funcţiona, personalul care provenea de la alte unităţi militare şi care îşi menţinea gradele, uniforma (în bună măsură), obligaţiile şi drepturile aferente, instrucţia cu specific militar (dar şi profesional), dotarea cu armament, confirmau organizarea de tip militar a primei unităţi de pompieri.
În 1845 apărea şi la Bucureşti o structură similară, cu efective considerabil mai mari, după cum şi capitala Valahiei era mai întinsă şi mai populată decât a Moldovei. Decalajul de 10 ani poate fi explicat prin preocuparea pentru o temeinică pregătire a celor care urmau să încadreze compania de pompieri, lucru confirmat pe timpul incendiului de la 23 martie 1847 - Focul cel mare - care este unic în analele oraşului prin proporţiile sale. Printre victimele prăpădului s-a aflat şi un ostaş pompier: era primul din lungul şir al pompierilor militari care şi-au dat viaţa pentru a o salva pe cea a semenilor.
În Transilvania, primele servicii de pompieri se dezvoltau pe sistemul voluntariatului, primăriile localităţilor din Jimbolia, Gherla şi Lipova înfiinţând formaţii civile de pompieri în primii ani ai secolului al XIX-lea.
La 13 septembrie 1848, sângele ostaşilor Companiei de pompieri din Bucureşti şi al infanteriştilor înroşea cazarma din Dealu Spirii în lupta cu miile de ieniceri şi spahii ai oastei otomane venite să înăbuşe mişcarea revoluţionară paşoptistă. Majoritatea jertfelor din cei peste 100 de morţi şi tot atâţia răniţi a fost dată de pompieri, ei aflându-se în vâltoarea încleştării, Dealu Spirii devenind, prin această faptă de arme, un simbol al jertfei şi iubirii de ţară.
Istoria a consacrat actul eroic al pompierilor: veteranilor de la 1848 li s-a acordat prima decoraţie militară românească: Pro virtute militari, înfiinţată la 1859 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, iar când acesta oferă, în data de 13 septembrie 1863, noile drapele de luptă Companiei de pompieri a Capitalei, bătălia a intrat în memoria colectivă, dar şi în tradiţia istorică a Armei Pompierilor. Documentele consemnează în acei ani şi trimiterea la Paris pentru perfecţionarea pregătirii, pentru prima dată, a unui ofiţer român de pompieri.
Momentul istoric de la 13 septembrie 1848 a fost oficializat în documentele instituţionale postbelice, fiind desemnat ulterior ca Ziua Pompierilor din România în toate documentele de funcţionare a Corpului Pompierilor Militari.
Bateriile de pompieri au participat la Războiul pentru Independenţa României din anii 1877-1878, eroismul unora dintre pompieri fiind răsplătit cu cele mai înalte decoraţii de război româneşti şi ruseşti: Steaua României şi Crucea Sfântul Gheorghe.
La 16 septembrie 1901 a fost inaugurat Monumentul Pompierilor, lucrare cu o deosebită valoare artistică şi semnificaţie istorică. În anii 1980, acesta a fost demolat, iar statuia sa a fost depusă în altă locaţie.
Ulterior, în anul 1990, monumentul a fost restaurat şi reamplasat în apropierea locului unde s-a desfăşurat lupta din Dealu Spirii, pe Calea 13 Septembrie din Capitală.
În anul 1912 s-a înfiinţat Inspectoratul Pompierilor Militari, iar procesul de reformă a instituţiei pompierilor s-a amplificat în perioada 1920 - 1937, când companiile de pompieri din oraşele mari ale ţării au fost dotate cu cele mai performante maşini de stins incendii. Pe întreg teritoriul României şi, cu predilecţie în Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Cadrilater, au luat fiinţă peste 50 de noi subunităţi de pompieri subordonate grupurilor teritoriale. Legea privind apărarea pasivă a teritoriului, din anul 1933, stabilea pompierilor atribuţii de bază în organizarea şi desfăşurarea apărării pasive a teritoriului. În acelaşi timp, se revigora şi activitatea în cadrul celei mai mari asociaţii a pompierilor - Comitetul Tehnic Internaţional al Focului (CTIF), la a cărui înfiinţare, în 1900, România participase ca ţară fondatoare. Tot acum are loc transformarea Inspectoratului Pompierilor Militari în comandament de armă, la 2 august 1929 şi apariţia primei reviste de specialitate „Buletinul Pompierilor Români”, care funcţionează şi astăzi, sub titulatura de „Pompierii Români”.
În dotarea pompierilor militari se regăseau autospeciale, materiale şi accesorii necesare salvării persoanelor de sub dărâmături, degazării, ridicării şi distrugerii bombelor neexplodate, înştiinţării populaţiei, primul-ajutor medical etc. Pregătirea efectivelor proprii şi a populaţiei lua proporţii, la exerciţiile de apărare pasivă participând cele mai înalte autorităţi ale statului, inclusiv regele Carol al II-lea.
Pe timpul celui de-al doilea război mondial, companiile de pompieri au intervenit eroic pentru stingerea incendiilor declanşate de bombardamentele inamice, atât în Valea Prahovei, cât şi în Bucureşti sau alte localităţi ale ţării.
În 1948 începea o nouă perioadă în evoluţia instituţiei pompierilor militari: se punea problema existenţei unei companii de pompieri în fiecare capitală de judeţ (lucru realizat peste 20 de ani), iar cu prilejul centenarului Revoluţiei de la 1848 se discuta pentru prima oară de necesitatea organizării unui muzeu permanent al pompierilor, realizat în 1963.
După apariţia, în anul 1950, a legii privind organizarea administrativ-teritorială a ţării, grupurile de pompieri capătă denumirea de „servicii regionale de pază contra incendiilor” ce vor deveni „grupuri regionale” în 1952, efectivele fiind considerabil mai mari decât în 1949 (1.312 ofiţeri, 3.055 subofiţeri şi maiştri militari, 360 angajaţi civili şi 10.508 militari în termen).
În septembrie 1953 se înfiinţau primele „inspecţii regionale de prevenire a incendiilor”, ce aveau în subordine inspecţii regionale şi orăşeneşti, iar în anul 1968 apar grupurile judeţene de pompieri şi cel al municipiului Bucureşti, ca mare unitate de pompieri.
În anul 1989 s-a încheiat al doilea ciclu organizatoric de după război, instituţia pompierilor fiind o structură distinctă în cadrul Ministerului de Interne, recunoscută pe plan naţional şi internaţional.
Decembrie 1989 a constituit un nou început şi pentru pompierii militari, privind fundamentarea cadrului legal de organizare şi funcţionare, cele mai importante acte normative fiind Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari şi Ordonanţa Guvernului nr. 60/1997, aprobată cu Legea nr. 212. Anterior, dar şi ulterior acestor documente, s-au elaborat o multitudine de alte acte normative cu impact asupra activităţii de apărare împotriva incendiilor şi a dezastrelor.
S-au înfiinţat peste 100 de subunităţi de pompieri, iar ca urmare a diversificării misiunilor, au apărut staţii de intervenţie pentru asistenţă medicală şi descarcerare; în prezent echipaje de descarcerare există în toate judeţele, înfiinţate pentru micşorarea timpului de răspuns la accidente rutiere şi în alte situaţii de urgenţă.
În 2004, România a adoptat un modern şi complex mecanism de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă, adaptat cerinţelor standardelor NATO şi ale Uniunii Europene: Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Acesta cuprinde cadrul legal şi instituţiile menite să asigure, în mod unitar şi integrat, apărarea vieţii cetăţenilor, a bunurilor şi a mediului împotriva provocărilor din ce în ce mai frecvente şi cu efecte devastatoare determinate de dezastre pe plan global şi regional.
De-a lungul istoriei, instituţia pompierilor români a cunoscut o continuă dezvoltare, de la primele intervenţii pentru stingerea incendiilor la actuala gestionare a situaţiilor de urgenţă. Integraţi în inspectorate pentru situaţii de urgenţă pompierii români desfăşoară o activitate complexă, răspunzând solicitărilor cetăţenilor şi nevoilor comunităţii, în slujba cărora se află.
SURSA : http://www.amosnews.ro
"Foc . O stivă de replici uscate, plus cuvântul scânteie."
|
|
12-05-2013 09:58 AM |
|
Thanks given by: | |
|
{myadvertisements[zone_3]}
Covalciuc Bogdan
Administrator
Mesaje: 14,843
Alăturat: Aug 2010
Locatie:
Thanks: 6615
Given 20064 thank(s) in 8161 post(s)
|
RE: Istoria prevenirii si stingerii incendiilor
CRONOLOGIA MARILOR INCENDII ISTORICE ROMÂNEȘTI
Date la care s-au produs mari incendii in diferite locuri de pe teritoriul României și care au rămas în istorie.
Citat:La 1241, hoardele mongole invadatoare, în trecerea lor sângeroasă prin Transilvania, incendiază Alba-Iulia, Clujul, Oradea, Rodna şi Sibiul. Prăpădul din Oradea este descris de către călugărul italian Rogerius în "Carmen miserabile".
În martie 1554, un detaşament otoman, trimis să-l mazilească pe Mircea Vodă Ciobanul, jefuieşte Bucureştiul şi îi dă foc.
În toamna lui 1596, tătarii ard Bucureştii. Cronicarul Balthasar Walther descrie nenorocirea: „astăzi de-abia se mai înfăţişează călătorului ici şi colo câte o casă, biserici stricate, ziduri în ruină...”
La 30 aprilie 1676, Sighişoara cade pradă unui incendiu devastator. Andreas Gobbel, jude regal, scrie: „...bătea atunci un vânt straşnic care a dat focului o forţă extraordinară. În acest incendiu au pierit vreo 20 de oameni, astfel încât nu li s-au mai găsit nici oasele”. În decurs de şase ore, au ars 624 de case, 120 de ferme, şapte turnuri de apărare, printre care şi cel cu ceas, şi două biserici.
În după-amiaza zilei de 21 aprilie 1689, aproape întreg Braşovul a fost cuprins de flăcări. Au murit 300 de oameni, arşi, sub zidurile ce se prăbuşeau sau asfixiaţi în pivniţele unde căutaseră adăpost. Printre altele, au fost distruse catedrala, cunoscută astăzi sub numele de Biserica Neagră, şi valoroasa bibliotecă a colegiului fondat de umanistul Johannes Honterus.
Pe 22 februarie 1739 au luat foc casele Mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti. Constatin Daponte relatează în ale sale „Ephemerides daces”: „...au ars atunci 16 case boiereşti, 49 de case de negustori, 77 de case mai mici, 5 chilii mănăstireşti, 40 de măcelării şi 9 prăvălii”.
Cel mai mare incendiu al epocii fanariote a izbucnit la o farmacie din zona centrală a Bucureştiului, în ziua de 28 august 1804. Au fost distruse 600 de case şi 2000 de prăvălii.
În vremea lui Ioan Vodă Caragea, la 1813, a ars Curtea Domnească din Dealu Spirii, zidită de către Alexandru Ipsilanti. Contele Auguste de Lagarde, în trecere prin Bucureşti, scrie: „...alergai la fereastră şi văzui chiar în faţa mea palatul principelui Valahiei cu totul în foc...Pompierii acoperiţi cu un fel de coif şi cu o îmbrăcăminte romană se urcară pe acoperişurile aprinse...”.
Cel mai mare incendiu din istoria Iaşiului a avut loc pe 19 iulie 1827. Prinţul Nicolae Şuţu povesteşte în memoriile sale: „Stând dinaintea unei fereşti, zării o lungă şi groasă coloană de fum ce se ridica după un deal...Ardea în Iaşi...Toată Uliţa Mare, începând de la clădirile unde se află acum Academia şi până la Curtea Domnească, era cuprinsă într-o flacără întreagă”. La rândul său, consulul Franţei nota: „Nu se văd decât oameni disperaţi ce plâng pe locul unde şi-au pierdut averea sau părinţii şi prietenii”.
Pe 29 iulie 1834, oraşul Târgu Secuiesc se transformă în scrum. Incendiul a mistuit 420 de gospodării din cele 558, iar paguba a fost estimată la peste 1.200.000 de florini, o sumă considerabilă pentru acea vreme. Focul a izbucnit în jurul prânzului, dintr-o locuinţă aflată lângă şcoala militară de subofiţeri.
Aradul este cuprins de flăcări în ziua de 27 august 1834. După această dată, edilii oraşului o formaţie voluntară de pompieri.
Cel mai devastator incendiu din istoria Bucureştiului, cunoscut sub numele de „Focul cel Mare”, a izbucnit pe 23 martie 1847, în ziua de Paşte. Focul a fost provocat de joaca băieţelului cluceresei Zinca Drăgănescu. Copilul a descărcat un pistol spre podul plin cu fân al şopronului din spatele casei. Ajutate de un vânt puternic, flăcările s-au întins cu repeziciune, cuprinzând o treime din oraşul de atunci. Datorită eforturilor supraomeneşti ale pompierilor militari, ajutaţi şi de alte unităţi din garnizoană, extinderea sinistrului a fost împiedicată. Anton Pann ne descrie grozăvia: „...sub ochii îngroziţi ai localnicilor refugiaţi pe Dealul Mitropoliei, se desfăşura spectacolul înspăimântător al Bucureştilor în flăcări. Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor. Pe uliţe, oamenii alergau înspăimântaţi, răsunau comenzile militare şi vaietele deznădăjduiţilor flăcări”. Atunci au căzut pradă limbilor de foc peste 2000 de clădiri şi au murit 15 persoane, printre care şi un pompier militar. La o săptămână de la dezastru, pământul nu se răcise încă.
La 4 ianuarie 1882, celebrul circ Krembser din Bucureşti a fost mistuit de flăcări, dezastru în care au pierit şi 33 dintre cei mai frumoşi cai ai circului. Însuşi regele Carol I s-a dus la locul tragediei.
În martie 1884 a luat foc aripa dreaptă a palatului universităţii bucureştene. Flăcările au transformat în amintire celebra colecţie botanică a doctorului Dimitrie Brândză şi o parte din exponatele Muzeului de Antichităţi şi ale Şcolii de Belle-Arte. Pompierii au reuşit să salveze Cloşca cu puii de aur, vestita orfevrărie gotică, învelind fiecare piesă cu propriile vestoane şi aruncându-le, pe ferestre, în braţele camarazilor ce acţionau în exteriorul clădirii.
În seara zilei de 8 decembrie 1926 a izbucnit un incendiu la acoperişul clădirii Palatului Regal. Grinzile de brad din structura de rezistenţă au favorizat extindererea cu repeziciune a flăcărilor. Acoperişul s-a prăbuşit, astfel că focul s-a întins la sala tronului, sala de ceremonie şi sufragerie. Au intervenit echipaje de pompieri militari de la posturile Central, Cometa, Foişor şi Radu Vodă. După 12 ore, sinistrul a fost lichidat. Comisia pentru cercetarea cauzei de incendiu, condusă de procurorul general, a emis supoziţia producerii unui scurt-circuit electric.
În noaptea de 7 spre 8 februarie 1930, un puternic incendiu a cuprins podul Liceului Carol I din Craiova. Din cauza vântului, flăcările s-au propagat spre cupola centrală a clădirii. După o intervenţie de aproape 14 ore, echipajele Secţiei de Pompieri Craiova au reuşit să stingă focul.
Cea mai tristă pagină din istoria luptei cu flăcările a fost scrisă pe data de 18 aprilie 1930, în localitatea Costeşti din judeţul Argeş. Atunci au murit 108 persoane, în majoritate copii. Incendiul a izbucnit în interiorul bisericii, din cauza unei lumânări, şi a cuprins podul. Focul s-a extins la acoperiş şi la pereţii din lemn. Cele 130 de persoane aflate în lăcaş nu s-au putut evacua prin ferestrele prevăzute cu gratii, dar nici prin uşa foarte îngustă. O parte dintre adulţi s-au putut salva. Copiii, cuprinşi de panică şi orbiţi de fumul înecăcios, s-au îngrămădit spre ieşire, dar au blocat-o. Acoperişul şi pereţii s-au prăbuşit, arzând cu o vâlvătaie puternică. Din cauza terenului accidentat, autospeciala Secţiei de Pompieri Piteşti a reuşit să se apropie doar la 200 de metri de biserica în flăcări. Cu ajutorul mai multor linii de furtun, incendiul a fost stins aproape de miezul nopţii. Până spre dimineaţă, pompierii militari au scos trupurile carbonizate ale victimelor.
La 8 mai 1934, în jurul prânzului, s-a declanşat un mare incendiu la Seminarul „Patriarhul Miron” din Câmpulung Muscel. De la o grindă de lemn lipită de coşul bucătăriei, focul a cuprins podul clădirii, unde se aflau dormitoarele seminariştilor. Flăcările s-au extins la clopotniţă şi, din cauza şiţelor aprinse purtate de vânt, au ajuns şi la câteva locuinţe din cartierul Negru Vodă. Militarii secţiei de pompieri din localitate, împreună cu cei din Regimentul 30, au evacuat populaţia, în paralel cu operaţiunile de stingere. Datorită ajutoarelor sosite de la Piteşti şi Bucureşti, incendiul a fost lichidat în 24 de ore.
Pe data de 22 decembrie 1937, a luat foc Teatrul Cărăbuş din Bucureşti. În sală se aflau 1500 de spectatori, veniţi să-l aplaude pe marele actor Constantin Tănase. Incendiul a izbucnit sub scenă şi, din cauza decorurilor, s-a transformat într-un adevărat rug, fapt ce a dus la prăbuşirea tavanului. Flăcările s-au extins la Teatrul Vesel, unde au murit două garderobiere, şi la un cinematograf din apropiere. Pompierii de serviciu i-au evacuat pe spectatori, iar spre mijlocul zilei următoare, militarii au reuşit să stingă complet incendiul. Dispunerea construcţiei arse, într-un şir compact de clădiri, putea reedita un alt 23 martie 1847.
SURSa : http://www.igsu.ro
"Audacia Et Devotio"
Cutezanță, îndrăzneală, curaj şi devotament.
|
|
16-09-2013 05:58 PM |
|
Thanks given by: | |
|
{myadvertisements[zone_3]}
Covalciuc Bogdan
Administrator
Mesaje: 14,843
Alăturat: Aug 2010
Locatie:
Thanks: 6615
Given 20064 thank(s) in 8161 post(s)
|
RE: Istoria prevenirii si stingerii incendiilor
INFLUENŢE GERMANE ÎN ISTORIA POMPIERILOR ROMÂNI
Colonel dr. ing. Stelian DUDUŞ
Maistru militar Emanuel ERENA
Citat:Influenţa poporului german în viaţa şi activitatea pompierilor români îşi spune cuvântul încă de la organizarea pompierilor militari pe meleagurile româneşti, când medicul de origine germană, Zucker, simte că este nevoie să lupte împotriva focurilor cu o echipă de oameni instruiţi şi îi trimite în decembrie 1835 domnitorului Grigore Alexandru Ghica o scrisoare prin care îi cere să îi pună la dispoziţie 16 soldaţi recruţi care să lupte cu focurile din Bucureşti şi totodată să înveţe să repare şi chiar să construiască pompe de luptă cu focul în atelierul ce îi purta numele. Domnitorul acceptă propunerea pe loc, acesta fiind sâmburele organizării pompierilor militari în Muntenia.
Progresul pompierilor militari în timpul domniei M.S. Carol I, Ferdinand I şi Carol al II-lea, regi români cu sânge german
O perioadă deosebit de înfloritoare pentru pompierii români , cu o influenţă de origine germană în totalitate a fost domnia M.S. Regele Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut la data de 10 aprilie 1839, Sigmaringen, în sudul Germaniei, în regiunea Baden-Württemberg, fostă Hohenzollern – trecut în nefiinţă la data de10 octombrie 1914, Sinaia). Când a ajuns în ţara noastră, M.S. Regele Carol I, în anul 1866, la doar 27 de ani, pe teritoriul ţării existau doar două unităţi de pompieri: Batalionul de Pompieri Bucuresci şi Compania de Pompieri Iaşi. Prin Înaltul decret nr. 1797 din 11.12.1866, publicat în Monitorul Oastei, Batalionul de Pompieri al oraşului Bucureşti se reorganizează pe 4 companii, un pluton „afară de rând” şi un pluton „de tren de echipe”.
La 18 martie 1874 apare în Monitorul Oficial nr. 64 Legea Pompierilor, prin care pompierii oraşelor capitale de judeţ au fost organizaţi ca trupe de artilerie, constituind Artileria Teritorială a Armatei, depinzând de Ministerul de Război. Întreţinerea pompierilor era suportată 2/3 din bugetele oraşelor respective şi 1/3 din bugetul statului.
La urcarea pe tron a Regelui Ferdinand I al României, unităţile de pompieri, deşi aveau atribuţii bine definite la care ar fi trebuit să răspundă, din cauza faptului că nu aveau o fiinţă independentă faţă de regimentele de care erau ataşate, dădeau loc la o serie de nemulţumiri şi de greutăţi, care se răsfrângeau în rău asupra serviciului de intervenţie propriu-zis.
Marele Stat Major, sesizat cu privire la această situaţie, a luat măsuri şi a dispus ca unităţile de pompieri militari să păşească spre formula existenţei de sine stătătoare.
Primul pas s-a făcut chiar în anul 1921, când Marele Stat Major a aprobat şi dat dispoziţiuni ca recruţii pompierilor să fie repartizaţi direct unităţilor de pompieri; prin această măsură, omul dat pompierilor nu mai era şi al regimentului pe lângă care trăia unitatea de pompieri.
Aceleaşi măsuri au fost luate şi în ce priveşte caii, materialul şi întreaga avere a unităţilor, care din acest moment au putut păşi către organizarea cerută de rostul atribuţiunilor speciale.
Dacă în ceea ce priveşte reorganizarea unităţilor de pompieri, se făcuse un mic pas înainte, tehnica de luptă la incendiu însă rămăsese tot cea veche, majoritatea în funcţiune de la anul 1874.
S-au început intervenţii pe lângă Primăria Capitalei şi pe lângă celelalte oraşe, pentru a se păşi la modernizarea tehnicii de luptă cu focul.
Câteva focuri mari din Bucureşti au înlesnit situaţia modernizarii tehnicii de luptă a pompierilor: Atelierele C. F. R., Teatrul Modern, Fabrica Economu, Staţia B. M., Fabrica Schmidt, Vama Întrepozite, Gara de Nord, Gara Filaret, Fortul Căţelu, Fabrica Belvedere, Fabrica Lessel, Fabrica Lack şi Blau, etc.
Pe de altă parte, A. S. Regală Principele Carol, prezent la mai multe focuri şi impresionat în special de neputinţa pompierilor de a face faţă la incendiul cel mare din ziua de 9 August 1921, la „Fabrica Buşteanu”, din Şos. Pantelimon, a invitat Primăria ca să se ocupe îndeaproape de dotarea şi modernizarea serviciului pompierilor militari.
La 29 Aprilie 1922, Primăria Capitalei numeşte o comisie care să studieze situaţia reală din trupe şi să facă propuneri, compusă din :
Colonelul Urlăţeanu C-tin
Inginerul Gherman
Inginerul Vera Theodor
Lt. Colonel Pohrib Gheorghe.
Comisia decide că se impune o urgentă modernizare a serviciului; ea mai concluzionează că o tehnică de luptă de specialitate nu se poate cumpăra după fotografii şi prospecte, că pentru a se putea ajunge la formula cea mai fericită de dotare a pompierilor cu un bun material de incendiu este necesar ca o comisie restrânsă să meargă în Occident, spre a lua contact cu fabricile specializate în această branşă.
Între timp, la data de 8 iulie 1922, un alt mare incendiu la „Firma Predoleanu”, din Şos. M. Bravu, se soldează cu pierderea a numeroase imobile şi cu un mare număr de păgubiţi aruncaţi pe drumuri.
Alteţa Sa Regală, Principele Carol, prezent la foc, ia relaţii amănunţite de starea lucrurilor la pompieri, precum şi de nevoile urgente de îndreptare.
Primarul Capitalei, domnul Corbescu, se angajează chiar acolo la foc faţă de A. S. Regală că va urgenta situaţia.
În Noiembrie 1922 apare Decizia Comisiei Financiare a Capitalei cu nr. 75. 630/5.283 A prin care se acordă fonduri unei comisii care să meargă în Occident, în scopul mai sus arătat, compusă din :
Colonelul în rezervă Urlăţeanu C-tin
Lt. Colonel Pohrib Gheorghe
Comisia ia contact cu fabricile importante din Germania şi Austria, care ofereau autospeciale la preţuri foarte avantajoase şi la sfârşitul lunii decembrie depune raportul faţă de cele constatate.
Noul primar al Capitalei, Domnul Dr. Costinescu, hotărăşte ca vechea comisie numită de predecesorul său şi completată cu domnii Inginer Săbăreanu, consilier communal, şi N. Moisescu, şeful atelierelor comunale, să studieze şi să refereze asupra arătărilor din memoriul depus de comisia restrânsă, întoarsă în străinătate.
Concluziile acestei comisii înclină pentru fabrica Magirus din Ulm, Germania, fondată de Dietrich Magirus (1824–1895), cu care Primăria Bucureşti intră în tratative.
Domnul Dr. Costinescu, Primarul Capitalei, hotărăşte să se comande primul tren automobil de incendiu, compus dintr-o autospecială de capacitate mărită şi 2 motopompe.
Cu aceasta comandă se începe epoca de dotare a pompierilor militari cu material modern, autospeciale de provenieţă germană şi totodată un parteneriat fructuos între pompierii români şi Statul German.
Prin M. Nr. 23706 a Ministerului de Interne, Lt. Colonel Pohrib este delegat ca Inspector al tuturor pompierilor din ţară.
Recepţia acestor maşini se face în luna octombrie de către o comisie compusă din:
Dr. Costinescu, Primarul Capitalei.
Ing. Săbăreanu, Consilier Comunal.
Ing. Vera, Directorul Atelierelor Comunale.
M. Moisescu N., şeful Atelierelor comunale.
Colonel rez. Urlăţeanu C-tin.
Colonel Pohrib Gheorghe, Comandantul Pompierilor Militari.
La testarile practice făcute cu această nouă tehnică ia parte şi A. S. R., Principele Carol.
O serie de mari incendii în Bucureşti, la Depozitul Central de Muniţii, Ministerul de Finanţe, Fabrica Rozen, Gara Obor şi Universitate determină primăria Capitalei spre a cumpăra un al doilea tren automobil de incendiu compus din 4 autospeciale menite a intra in dotarea pompierilor din oraşului Bucureşti.
În 1925 şi 1926 se continuă cu dotarea mai multor unităţi de pompieri cu material modern.
Între 1925 şi 1926 se continuă dotarea unităţilor de pompieri din întreaga ţară cu tehnică modernă, Primăria Capitalei comandă al doilea tren automobil de 6 autospeciale Magirus.
La 7 Decembrie 1926, se propagă un mare incendiu la Palatul Regal din Calea Victoriei. Arde toată aripa centrală a Palatului, cu Sala Tronului.
În cursul acestui an, iniţiativa particulară vine să completeze lipsurile pompierilor; iniţiativa revine Domnului Ioan Cămărăşescu, care, în luna decembrie, propune primăriei Capitalei şi Ministerului de Interne să înfiinţeze o loterie cu un câştig unic de 1 milion lei şi care să se extragă neapărat în ziua de 1 ianuarie 1927.
Loteria, dat fiind scopul frumos urmărit şi seriozitatea comitetului, are un desăvârşit succes, realizându-se în 10 zile suma de 10.012.300 lei.
Plătindu-se milionul fericitului câştigător, domnului Arhitect Peterneli, din restul de 9.012.300 lei Primăria Capitalei comandă al treilea tren automobil de 4 maşini Magirus, dintre cele mai moderne.
La 24 februarie 1931, Căpitanul Popescu Pantelimon este numit Comandantul Companiei Pompieri Bucureşti, în locul Căpitanului Peneş Alexandru, mutat la comanda Companiei Pompieri Chişinău.
În aprilie 1931 se recepţionează al patrulea tren automobil de incendiu compus din patru maşini Magirus, comandat de către Primarul Ganeral al Capitalei, Dimitrie Dobrescu.
Poporul german, partener al pompierilor români încă de la înfiinţarea lor în 1835, a lăsat o amprentă preţioasă în segmentul dotării acestora cu o tehnică modernă de luptă cu focul, şi anume autospecialele fabricate în localitatea Ulm. Noile autovehicule intrate în dotarea pompierilor de la acea vreme au contribuit la combaterea unor mari incendii şi la limitarea efectelor dezastruoase ale acestora precum marele incendiu de la Muzeul Militar din 1938, dar mai ales au contribuit la salvarea de vieţi omeneşti. Ele au fost utilizate în perioada interbelică, dar şi mulţi ani după schimbarea regimului de guvernare al României.
"Audacia Et Devotio"
Cutezanță, îndrăzneală, curaj şi devotament.
(Acest mesaj a fost modificat ultima dată: 08-09-2020 05:56 PM de Covalciuc Bogdan.)
|
|
02-05-2014 04:58 PM |
|
Thanks given by: | |
|
{myadvertisements[zone_3]}
|
Bine ai venit, Vizitator! |
Trebuie să vă înregistraţi înainte să postaţi aici.
|
Sustinem | |
|
|