pompieri

Ordinul Ministrului de Interne nr. II/01717 din 23.08.1975 potrivit căruia ofiţerii din Comandamentul pompierilor care au împlinit vechimea în grad şi îndeplinesc condiţiile prevăzute de Statutul corpului ofiţerilor şi de ordinele în vigoare, se înaintează la gradul următor la expirarea stagiului minim; rapoarte şi tabele nominale cu propuneri

Ordinul Ministrului de Interne nr. II/01717 din 23.08.1975

SURSA : http://www.cnsas.ro/documente/acte_norma...80-196.pdf

Ordinul Ministrului de Interne nr. II/02091 din 01.10.1975 privind definitivarea gen.-maior Briceag P. Gheorghe în funcţia de comandant al pompierilor; notă-raport

Ordinul Ministrului de Inte...

SURSA : http://www.cnsas.ro

OMAI Nr. 04647 din 16.10.1975 - Dispoziţiuni privind organizarea şi desfăşurarea pregătirii de luptă a trupelor de pompieri pentru perioada 1976-1979

Ordin Nr. 04647 din 16.10.1...

SURSA : http://www.cnsas.ro

Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 172 din 09.02.1949 referitor la aprobarea numirii generalului-locotenent Alistar Gh. Ioan, la comanda Inspectoratului General al Pompierilor


SURSA info : http://www.cnsas.ro

Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 2445 din 23.08.1968 cu privire la ofiţerii din Comandamentul Pompierilor înaintaţi în grad; tabele nominale

Ordinul Ministrului Afaceri...

SURSA : http://www.cnsas.ro

DEZVOLTAREA SI MODERMZAREA FORTELOR ARMATE INTRE ANII 1866-1877
Extras din Revista de Istorie,Studii, 34, nr. 12, 1981

Col. Gheorghe Pohrib - părintele efectivelor de pompieri moderni din Romania

Citat:Reorganizarea unităților de pompieri
Unitățile de pompieri din România erau subordonate regimentelor de artilerie ale Armatei Române conform prevederilor Decretului Regal nr. 702 din 1874. În 1912, prin Decretul Regal nr. 2222 din 1912 a fost creat „Inspectoratul Pompierilor Militari” . Reformele ulterioare au fost totuși oprite din cauza Primului Război Mondial.
Gheorghe Pohrib, ofițer de artilerie, care fusese încadrat în batalionul de pompieri din București în 1907, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel (în consecință colonel ) și numit inspector general al pompierilor în 1920. A avut responsabilitatea reorganizării unităţi de pompieri şi de unificare a structurilor din provinciile nou câştigate.
În România Gheorghe Pohrib este considerat părintele efectivelor de pompieri moderni români. Până la preluarea acestora de armata română, în perioada Primului Război Mondial, pompierii români nu aveau o organizare coerentă.

Gheorghe Pohrib a organizat unitățile de pompieri români după primul război mondial și și-a extins rolul pentru a acoperi alte activități legate de apărarea civilă. Conform documentelor istorice, Gheorghe Pohrib era responsabil cu reorganizarea unităților de pompieri și de a uni structurile din provinciile nou câștigate, de după Primul Război Mondial. La finele anilor 20, mai exact în 1929, părintele pompierilor români moderni reușea să includă sub o singură umbrelă următoarele unități:
Comandamentul Pompierilor (înființat oficial la 2 august 1929);
Subofițerii Școlii de Pompieri;
Un centru de instruire pentru personalul și instructorii unităților de pompieri militari, precum și pentru comandanții unităților de pompieri voluntari;
Ateliere pentru întreținerea și repararea echipamentelor de stingere a incendiilor și depozitarea materialelor de intervenție;
Unități de pompieri situate în 30 de orașe ( companii și secții).
În același timp, Gheorghe Pohrib a înființat „Buletinul Pompierilor Români” care se mai publică, în prezent, sub denumirea de „Revista Pompierii Români”
Integrarea pompierilor în structurile de apărare civilă
Gheorghe Pohrib a extins responsabilitatea pompierilor la alte tipuri de operațiuni de salvare. În 1928, Comitetul Internațional al Crucii Roșii a ridicat pentru prima dată problema creării unor structuri însărcinate cu protecția populației civile împotriva atacurilor chimice și a pregătirii reglementărilor pentru a face față unor astfel de evenimente. Prin ordinul nr. 513 din 21 iunie 1928 al Ministerului de Război a fost instituită o comisie specială pentru studiul și propunerea de măsuri de apărare civilă.. În comisie au făcut parte colonelul Gheorghe Pohrib, şeful secţiei de pompieri, colonelul George E. Popescu, şeful departamentului de apărare împotriva războiului chimic, precum şi reprezentanţi ai diferitelor ministere implicate. După un an comisia și-a prezentat concluziile Consiliului de Miniștri care, la 25 octombrie 1929, a aprobat instrucțiunile propuse, la care colonelul Gheorghe Pohrib contribuise în mare măsură. Aceasta este prima legislație din România care a creat o organizație pentru protecția populației civile în caz de conflict armat.

Colonelul Gheorghe Pohrib a avut o contribuție esențială în pregătirea legislației pentru apărarea civilă (numită „apărare pasivă” la acea vreme). Legea nr. 1245 din 1933 și Decretul Regal 468 din 28 februarie 1933 au definit responsabilitățile pompierilor în pregătirea , atenuarea și răspunsul în operațiunile de apărare civilă. Ca urmare, unității militare de pompieri au fost dotate cu utilaje, echipamente, accesorii și materiale speciale necesare pentru salvarea persoanelor blocate sub clădirile ruinate, pentru decontaminarea gazelor otrăvitoare, pentru distrugerea bombelor neexplodate, pentru alertarea populației și pentru acordarea primului ajutor medical. . Ziua promulgării Decretului, 28 februarie, a fost de atunci declarată „Ziua Apărării Civile”.

Colonelul Gheorghe Pohrib și-a continuat eforturile pentru asigurarea prevederilor legale necesare activității pompierilor și a reușit să convingă autoritățile să aprobe Legea 815 din 3 aprilie 1936 pentru Organizarea Corpului Pompierilor Militari.

Pohrib s-a pensionat în 1937, după ce a fost comandantul pompierilor militari români timp de peste 17 ani, cel mai lung interval de timp pe care un șef de pompieri a ocupat vreodată această funcție. Organizația pe care a stabilit-o urma să fie testată și să-și dovedească eficiența la câțiva ani după pensionarea sa, în anii celui de-al Doilea Război Mondial

Activitate internațională
Din cauza Primului Război Mondial , activitățile Comitetului Tehnic Internațional pentru Prevenirea și Stingerea Incendiilor – CNIF, care fusese înființat în 1900, fuseseră practic oprite. Un Congres Internațional al Pompierilor a fost organizat la 5 iulie 1928 în Cehoslovacia cu scopul de a reorganiza comitetul. Discuțiile au continuat în anul următor, la 24 iunie 1929, la Paris, unde congresul a aprobat noul statut al organizației și l-a ales ca președinte pe colonelul Paul Pouderoux , comandantul Regimentului de Pompieri din Paris. În ambele congrese, România a fost reprezentată de colonelul Gheorghe Pohrib.

Următorul congres a fost organizat la Paris în perioada 1–5 iulie 1931, în același timp cu „Prima Expoziție Internațională de Luptă împotriva Incendiilor”. România a fost reprezentată de colonelul Gheorghe Pohrib, comandantul Corpului Pompierilor Militari și de profesorul Valeriu Zaharescu, expertul chimist al pompierilor. Alte reuniuni ale organizației, la care a participat Gheorghe Pohrib, au fost organizate la 1 iulie 1934 la Paris și la 8 iulie 1936 la Viena. În semn de recunoaștere a contribuțiilor lui Gheorghe Pohrib, la 31 decembrie 1935, Paul Pouderoux, care fusese avansat la gradul de general, i-a acordat o diplomă de onoare a CNIF.

Studiu -Istoricul Pompierilor Militari 1835–1935
În 1935 colonelul Gheorghe Pohrib, în ​​colaborare cu locotenent-colonelul N. Lupaşcu şi căpitanul PV Petăleanu au publicat o amplă istorie a pompierilor români, pentru a comemora 100 de ani de la înfiinţarea primelor unităţi de pompieri militari în Principatele Române .

Volumul prezintă primele unităţi de pompieri din Moldova şi Ţara Românească . Se subliniază apoi bătălia de la Dealul Spirii , din timpul Revoluţiei din Ţara Românească din 1848 , când pompierii s-au opus armatei otomane . Prezintă apoi activitățile pompierilor până în 1935. Volumul prezintă documente legate de organizarea pompierilor din România și, de asemenea, cele mai importante incendii din marile orașe românești în care a fost necesară intervenția pompierilor.

”Istoricul Pompierilor Militari 1835-1935”
Autori: Col. Gh. Pohrib, Lt.col. N. Lupascu, Cpt. P.V.Petaleanu
Editura: Imprimeriile Cartea Romaneasca 1935

Cuprins:
- Date asupra infiintarei pompierilor militari in perioada 1835 -1859 in Moldova si Muntenia
- Pompierii militari in timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859 -1866)
- Pompierii militari in timpul domniei Regelui Carol I (1866-1914)
- Pompierii militari in timpul domniei Regelui Ferdinand I (1914 - 1927)
- Pompierii militari in timpul domniei M.S. Regelui Carol II
In lucrare sunt descrise cu lux de amanunte:
- ordinele si documentele de infiintare a unitatilor de pompieri
- Luptele din Dealul Spirei (13.sept. 1848)
- incendii celebre declansate pe parcursul celor 100 de ani;
- organigramele (ordinea de bataie) a unitatilor de pompieri
- Poruncile catre ostire, Regulamentele, Inaltele Ordine Regale, Ordinele de zi pe oaste care reglementau activitatea pompierilor
- tehnica din dotare si tinutele pompierilor
Lucrarea mai contine schite, litografii, fotografii cu membrii familiilor regale, ministrii, marii comandanti, marile incendii din Bucuresti, vizitele regale la unitatile de pompieri, tinute de pompieri, mijloacele din dotarea unitatilor si multe altele.

Reclamă 1934

Citat:"P O M P I E R” - Cel mai bun aparat de stins incendii.
ad 1/2 pagină, b/w, coperta IV, format: 20 x 14 cm
Revista "Marea Noastră", An III, nr. Iulie-August 1934.

Dicţionaru limbii româneşti : (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme)
Autor:August Scriban (1872 -1950) .
Editură: Institutul de Arte Grafice "Presa Bună" Iaşi
Data apariţiei :1939

SURSA scan : http://digitool.bibmet.ro

PERSONALITĂŢI ALE ISTORIEI POMPIERILOR – colonel Gheorghe Pohrib –
N. 21 februarie 1883 - D.31 decembrie 1941

Citat:Gheorghe Pohrib s-a născut la 21 februarie 1883, în localitatea Bârlad, şi a debutat de tânăr în cariera militară, reuşind, prin activitatea sa de 21 de ani în slujba pompierilor, din care 17 ani (1920-1937) în calitate de comandant al pompierilor militari, să dezvolte şi să modernizeze sub toate aspectele această instituţie.
De la vârsta de 10 ani urmează, în perioada 1893-1901, Şcoala fiilor de militari din Iaşi şi Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu. La 1 iulie 1904 este avansat la gradul de sublocotenent şi repartizat la regimentul 8 Artilerie Botoşani. Din anul 1909 (1 iulie)
când este înaintat la gradul de locotenent este detaşat la Compania de Pompieri Bucureşti (comandant de secţie), iar de la 1 aprilie 1913 este avansat căpitan şi mutat la Regimentul 1 Artilerie „Gheorghe Manu”.
La 1 octombrie 1920, locotenent-colonelului Gheorghe Pohrib îi este încredinţată funcţia de inspector al pompierilor militari fiind succesor al colonelului de artilerie Constantin Urlăţeanu, cel care în perioada 1912-1920, a fost inspector al unităţilor de pompieri şi în acelaşi timp comandantul Companiei de Pompieri a Capitalei.
La preluarea acestei funcţii, existau câteva unităţi de pompieri militari, în oraşele mari (Bucureşti, Iaşi, Bacău, Brăila,Buzău, Craiova, Focşani, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti, Roman), ele depinzând administrativ de regimentele de artilerie pe lângă care erau ataşate, iar de Inspectorat depindeau numai din punct ce vedere tehnic. Faptul că aceste unităţi nu erau subordonate complet Inspectoratului a creat nenumărate disfuncţii în activitatea pompierilor.

Prima decizie importantă în procesul de separare a pompierilor de artilerie este atribuită lui Gheorghe Pohrib (avansat colonel la data de 31 martie 1923), prin care, începând cu anul 1923, Marele Stat Major aprobă şi dă dispoziţii ca recruţii să fie distribuiţi direct unităţilor de pompieri şi nu prin intermediul unităţilor de artilerie.
Un alt moment de referinţă este anul 1926 când Ministerul de Război aprobă trecerea unităţilor de pompieri în subordinea Inspectoratului, care, prin înfiinţarea în cadrul său în primul rând a Serviciului Administrativ, ulterior a altor structuri, devine treptat
instituţie. Astfel că, de la 1 ianuarie 1927, unităţile de pompieri vor fi administrate de Inspectoratul Pompierilor Militari.
La acea dată dotarea cu mijloace de intervenţie la incendiu era total nesatisfăcătoare, primăriile neavând fondurile necesare asigurării pentru pompieri a tehnicii de stins. La acest aspect se referea col. Gheorghe Pohrib în primul număr al Buletinului Pompierilor, apărut în anul 1929:
„Dacă ne referim în special la funcţionarea serviciilor de incendii, trebuie să spunem lămurit că situaţia lor în această vreme era cu deosebire rea. Războiul ne-a surprins
în toate oraşele din ţară cu un material de incendiu vechi, demodat şi aproape neutilizabil. Pompierii sunt dotaţi, ca şi înainte de război, cu cai, cu pompe de mână, sacale şi câteva pompe cu aburi… A trebuit să vie câteva pârjoluri mari – ca de demult pe vremea Brâncoveanului – care să arate că nu se mai poate sta cu braţele cruciş.”
Ca urmare a izbucnirii mai multor incendii, în perioada anilor 1921-1922, care au scos în evidenţă dotarea total nesatisfăcătoare a pompierilor s-a constituit o comisie în cadrul Serviciului Tehnic al primăriei pentru a studia si propune soluţii de înzestrare.
Comisia s-a deplasat în Germania şi Austria în vederea prospectării maşinilor Magirus, Carl Metz si Knaust, hotărându-se achiziţia de la Magirus, unul din cei mai importanţi producători de «material de incendiu». Astfel, începe colaborarea cu firma Magirus, de la care este cumpărat, în anul 1923, pentru pompierii capitalei „primul tren automobil” compus din: două autopompe cisternă, o autoscară de 26 m, un car omnibus pentru transportul uneltelor şi servanţilor şi o motopompă „tip Bucureşti” – denumită aşa datorită modificărilor cerute de Comandamentul Pompierilor. Erau cele mai moderne maşini de intervenţie la foc ale timpului. luna august 1923, maşinile comandate pentru oraşul Bucureşti sosesc în ţară, iar în anul următor, Galaţi, Brăila, Ploieşti şi Craiova beneficiază de „motorizarea serviciului lor de incendiu”. Necesitatea dotării unităţilor de pompieri militari cu maşini moderne era recunoscută de toate autorităţile, în anii următori numeroase localităţi dotându-şi serviciile de incendiu cu astfel de mijloace de intervenţie.
După Expoziţia Focului de la Paris din anul 1929, Delegaţia Permanentă a municipiului Bucureşti a hotărât dotarea pompierilor cu o autoscară de 30 m şi două autopompe cisternă, „ultimile perfecţiuni realizate în tehnica modernă a pompelor şi automobilelor”, după cum erau aprecierile făcute de cei care decideau.
Ca urmare a reorganizării Ministerului de Război, la data de 2 august 1929, colonelul Pohrib preia funcţia de comandant al Comandamentului Corpului Pompierilor Militari, noua denumire a Inspectoratului.
Conceptul de prevenire a incendiilor, o componentă deosebit de importantă a activităţii pompierilor capătă atenţia cuvenită. Sunt elaborate, în acest sens, primele norme şi regulamente, care permit ofiţerilor de pompieri să inspecteze toate instituţiile publice şi particulare şi se fac recomandările necesare pentru înlăturarea cauzelor ce pot da naştere la incendii.

Procesul extinderii unităţilor de pompieri militari a continuat în toată această perioadă, în paralel cu înfiinţarea la nivelul Comandamentului a unor structuri necesare desfăşurării activităţilor, astfel că, la sfârşitul anului 1935, în 48 dintre cele mai importante oraşe, funcţionau unităţi de pompieri miliari. În anul 1937, la trecerea în rezervă a colonelului Pohrib, existau la nivelul ţării: Comandamentul, 7 grupuri teritoriale, 19 companii şi 36 secţii, un batalion şi 6 companii în Bucureşti.
Aflate în subordinea Comandamentului, unităţile de pompieri militari erau instruite, administrate şi coordonate unitar, în timp ce restul formaţiunilor de pompieri, depinzând de primării, se confruntau cu disfuncţionalităţi în îndeplinirea misiunilor.
În domeniul instruirii pompierilor, colonelul Pohrib înfiinţează la 1 august 1926 pe lângă Comandamentul pompierilor militari, o şcoală de instructori, la care participă anual, ofiţerii, subofiţerii şi viitorii gradaţi, şcoala devenind baza Centrului de Instrucţie. De asemenea, la data de 1 iunie 1929, înfiinţează Şcoala de infirmieri, pentru formarea sanitarilor, necesari unităţilor de pompieri, care, după apariţia Regulamentului de Apărare Pasivă (1933), îşi schimbă denumirea în Şcoala de infirmieri, oameni, cai şi gaze.
Tot în anul 1929, începând cu 1 aprilie, din iniţiativa colonelului Pohrib este editată prima revistă de specialitate, „Buletinul Pompierilor Români”, cu apariţie aproape neîntreruptă până astăzi (denumirea actuală fiind „Pompierii Români”). În acelaşi an pune bazele unei case de asigurare a pompierilor, susţinută din contribuţiile primăriilor şi dispune construirea unui sanatoriu la Mamaia.
Pentru pregătirea cadrelor, în anul 1932, colonelul Gheorghe Pohrib propune înfiinţarea unei şcoli de subofiţeri, iar începând cu anul 1935 o „şcoală de gaze şi apărare pasivă”, la care în fiecare an fost instruiţi, în serii, subofiţeri de pompieri, iar din 1937 şi ofiţerii.

În anul 1930, prin Decretul nr. 468 este aprobat Regulamentul de Apărare Pasivă contra atacurilor aeriene (actul de naştere al Protecţiei Civile), prin care se încredinţau pompierilor importante misiuni în timp de război. A fost pus în aplicare începând cu 23 martie 1933.
După trecerea Corpului Pompierilor Militari în subordinea Ministerului de Interne (în anul 1934), este elaborată la doi ani (în anul 1936) „Legea pentru organizarea pompierilor”, unul din cele mai importate acte normative, cerut de modernizarea structurală, de creşterea numărului de unităţi şi de extinderea misiunilor prin Regulamentul de Apărare Pasivă.

Şi pe planul colaborării internaţionale comandantul pompierilor, Gheorghe Pohrib, a desfăşurat o activitate intensă, atât în privinţa relaţiilor bilaterale, cât şi în cadrul C.T.I.F. (Comitetul Tehnic Internaţional al Focului, înfiinţat în 1900), România fiind membru fondator, iar colonelul Pohrib făcând parte în anul 1935 din biroul permanent.
La 31 octombrie 1937 este trecut în rezervă pentru limită de vârstă şi îi predă colonelului Neron Lupaşcu comanda Corpului Pompierilor.

De numele colonelului Gheorghe Pohrib se leagă întregul proces de modernizare a structurilor organizatorice ale Corpului Pompierilor Militari.
Se stinge din viaţă la 31 decembrie 1941, la vârsta de 58 de ani.

Bibliografie:
• Colecţia Buletinul Pompierilor Români, 1933-1938.
• Istoricul Pompierilor Militari, 1835-1935, Atelierele „Cartea Românească” Bucureşti.
• Istoria Pompierilor Militari Bucureşteni, ediţia I, Bucureşti, 1996.
• Ion Panţuru, File din istoria pompierilor români, Serviciul Editorial şi Cinematografic, 1983.
• Registrul Istoric al Comandamentului Pompierilor, 1912-1945.
SURSA info : Monitorul Cultural-Educativ / Centrul Cultural MAI / Nr.1-2012