pompieri

Citat:Colonelul Flaviu Chiscop este șeful Inspectoratului pentru Situații de Urgență Vrancea. La puțin peste 40 de ani, răspunde de o instituție extrem de importantă la nivel județean. A absolvit Facultatea de Pompieri din cadrul Academiei de Poliție și a venit să lucreze în Vrancea, deși s-a născut în județul Galați. A visat să se facă profesor de matematică și apoi inginer, însă până la urmă a ales „să se joace cu focul”. Echilibrat și constant în ceea ce face sau își propune să facă, are două prorități zero: familia și meseria pe care o face de peste douăzeci de ani.

Reporter: a fost meseria de pompier prima dumneavoastră opțiune?

Colonel Flaviu Chiscop: nu, nu a fost întotdeauna prima mea opțiune. Prima opțiune a devenit undeva prin clasa a XII-a, în timpul liceului. Până atunci, îmi dorisem să devin profesor de matematică, asta pentru că mi-a plăcut, și-mi place în continuare foarte mult matematica. În școala generală, dragostea față de profesorul de matematică și de această disciplină m-au determinat să insist pe alegerea respectivă. Eram hotărât să merg la Universitatea din Iași pentru a deveni profesor de matematică. În timpul liceului, având în vedere și profilul pentru care optasem, electrotehnică, visam să mă fac inginer...da, inginer electrotehnist.

R: și ce s-a întâmplat?

Col: F.Chiscop: e...în timpul liceului...probabil și colegii, conjunctura de viață trăită în clasele terminale m-au determinat să aleg o carieră militară deși în familie nu am avut această tradiție. Pe vremea aceea exista o revistă, „Forum ” se numea, pe care o răsfoiam, o consultam mereu pentru că îmi doream să fiu militar și inginer totodată, două meserii pe care le îndrăgeam tare mult.



R: și ați ales?

Col. F.Chiscop: la un moment dat am descoperit în revista „Forum” Academia de Poliție „Al.I.Cuza”, atunci apărută recent, prin 1990, însă probele de examen țineau de uman, istorie gramatică...ceea ce mi-a dat o strângere de inimă. Da, este adevărat cu îmi plăceau istoria, gramatica, literatura...dar eu mă pregătisem ani de zile la matematică și fizică. Așa că, uitîndu-mă la facultățile din cadrul Academiei de Poliție, jandarmi, arhivistică, poliție, toate pe profil real, am văzut și Facultatea de Ingineri-Pompieri, pe vremea aia așa se chema. Acolo se dădea examen la matematică (algebră – trigonometrie) și fizică. Așa că mi-am spus: acolo e de mine!

R: se pare că nu v-ați răzgândit

Col.F.Chiscop: (râde)...nu. Cu toate că aveam 18 ani nu prea știam nimic despre ceea ce înseamnă să fii pompier. Atunci, în anii aceia, unitățile de pompieri erau puține la nivelul României. Existau unități de pompieri în marile orașe și subunități, în cele mai mici. Atunci mi-am amintit că în satul natal aveam pe cineva la pompieri, plutonier de companie. M-am gândit să-l întreb cum e viața de pompier. L-am sunat într-o zi, m-am întâlnit cu el și mi-a spus: cum să nu vii la pompieri? Vezi că deja se fac înscrieri!” Asta se întâmpla în luna martie, când eram în clasa a XII-a. Și...așa m-am hotărât să încerc.



R: așa de simplu?

Col. F. Chiscop: da (râde). Alergând după documentele de înscriere mi-am dat seama că asta ar trebui să fac. Cu toate astea, mi-am depus dosarul destul de târziu. Era pe ultima sută de metri. Testarea psihologică avusese, deja, loc. Când m-am dus la București mi s-a comunicat că testele pe Galați se ținuseră deci...ar fi trebuit să dau la anul, lucru pe care nu l-am acceptat. Drept urmare, l-am rugat pe cunoscutul meu de la pompieri să mă învețe ce-i de făcut. Așa că el a vorbit cu un coleg de la Brăila și am susținut testarea acolo.

R: după aceea ați susținut examenul?

Col.F.Chiscop: după ce am trecut testarea, am insistat pe tot ce am făcut toată vara, după bacalaureat, să mă pregătesc pentru facultate. Drept urmare, am ajuns ca la început de septembrie să dau probele la educație fizică.



R: cum stăteați cu partea sportivă?

Col.F.Chiscop: eram pregătit pentru că mi-a plăcut sportul întotdeauna. Îmi place și acum (râde) dar nu prea mai am timp să mă ocup de el. Cred că sportul a fost una dintre primele mele plăceri. Am iubit sportul de când am învățat să merg...cred că eu (râde iarăși). M-am născut alergând! Așa că nu am avut emoții la sport, însă am avut la probele scrise. Au fost scoase la concurs 25 de locuri pe țară și candidam nouă pe loc. Asta, în condițiile în care toți colegii erau foarte bine pregătiți. Au fost ani de vârf ai Facultății de Pompieri.

R: cum a fost când ați ieșit din examen?

Col.F.Chiscop: după ce am ieșit de la al treilea examen eram sigur că intru. După ultima probă am luat trenul din Gara de Nord și am venit repede acasă. Aveam un verișor care se căsătorea și, vă spun sincer, la nuntă nu știu cât m-am bucurat pentru el, cât m-am bucurat pentru mine (râde). Mă vedeam, deja, viitor student la Facultatea de Pompieri.



R: cum a fost la facultate?

Col.F.Chiscop: programa Facultății de Pompieri era atât parte de inginerie, cât și parte de pregătire militară și de specialitate, ca pompier. Noi spuneam că facem „trei în unul”: pregătire de pompieri, de militar în termen și, partea de instalații, de inginer. De aceea, dacă un student obișnuit avea cam opt ore pe zi, noi făceam 10. Cel puțin în primii doi ani ani. A fost cam istovitor.

R: cum ați perceput regimul de cazarmă? Ați plecat ca civil...

Col.F.Chiscop: cred că primul an a fost mai dificil, pentru că a fost de adaptare. De fapt, cam toți colegii ne-am adaptat mai greu în primul an, în sensul în care așteptam viața de studenție, la care visam încă din liceu. Realitatea ne-a cam contrazis. Aveam ceva timp liber pe lună pentru a ne putea vizita prietenii, rudele, dar abia prin anii trei, patru și cinci am început să avem mai mult timp la dispoziție.

R: care au fost momentele cele mai grele?

Col.F.Chiscop: momentele cele mai grele dar și cele mai frumoase au fost în primul an. E vorba de cele trei săptămâni de instrucție pe care le-am petrecut în tabăra de instruire de la Drajna, în județul Prahova. Acolo, pe timpul războiului, era o tabără militară germană, transformată ulterior într-una de pregătire fizică și militară. Am stat acolo în tot acest timp cu o singură ținută militară, un rând de bocanci, lenjeria intimă pe care o aveai, raniță, cască și armament. Norocul nostru că a fost o vreme superbă: cu soare, rouă dimineața și înviorare la bustul gol, cu marșuri lungi purtând harnașamentul militar, trageri de luptă. Mărșăluiam prin sate și vedeam bătrâni care ne salutau când treceam. Era un lucru care mă emoționa. Am avut întreceri sportive între arme, unde pompierii ieșeau mereu primii (râde)...a fost frumos.



R: când ați luat meseria în piept?

Col.F.Chiscop: ca și acum, în timpul facultății se fac stagii de pregătire. La acea vreme, la finalul fiecărui an, mergeam în unități de pompieri. Acolo aveam același program ca și militarii în termen: dormeam acolo, aveam același program ca ei. În anii mai mari conduceam și coordonam pregătirea lor, uneori chiar la intervenții, în anii mai mici eram servanți pe mașină. A fost o perioadă destul de bună pentru noi, ne-a pregătit pentru momentul absolvirii, întrucât abia acolo aveam contact cu viața de trupă, cu militarii care se deplasau la incendii, cu viața de cazarmă, unde cunoșteai oameni diferiți, din toate colțurile țării...

R: cum a fost prima intervenție la un incendiu?

Col.F.Chiscop: primul incendiu la care am intervenit efectiv a fost la vagonul unui tren de persoane, undeva lângă Ploiești. Atunci făceam stagiu la ISU Prahova, anul doi, și am plecat la intervenție cu APCA. Știți ce e APCA?

R: mărturisesc că nu...

Col.F:Chiscop: (râde) APCA este o autospecială, așa-zisa regină a pompierilor, aflată ani de zile în dotarea trupelor, una dintre cele mai bune mașini de intervenție. Era făcută în România, la Roman, adaptată nevoilor noastre. Revenind la subiect, am plecat la intervenția aceea cu două autospeciale. Vagonul respectiv fusese desprins de restul trenului și era oprit pe un pod de cale ferată. A fost destul de dificil din cauza faptului că luam apa dintr-un pârâu, iar vagonul ardea undeva pe un teren mai înalt, ceea ce îngreuna intervenția.

R: au fost momente când v-a fost teamă?

Col.F.Chiscop: eu cred că fiecărui pompier îi este teamă la orice intervenție...doar că teamă de necunoscut, nu neaparat de echipamentul pe care îl folosește sau de tehnica din dotare. Deși, uneori, îți imaginezi ce-i mai rău și te gândești că ceva ar putea să nu meargă așa cum trebuie. Îți este teamă de ce ar putea să se întâmple. La incendii nu știi niciodată la ce să te aștepți, ba, de foarte multe ori, un incendiu banal se poate transforma, cât ai bate din palme, într-o catastrofă. Cu siguranță că ne crește adrenalina până ajungem acolo. E ca la un examen, îți faci griji înainte dar când te pomenești la fața locului și începi să-l controlezi, emoțiile dispar. Și vă mai spun ceva: teama o are și sevantul și comandantul intervenției. Îngrijorarea aia de a nu greși, de a nu exista victime. Însă un comandant are o spaimă în plus, dacă mă pot exprima așa, aceea de a nu se întâmpla ceva colegilor, oamenilor din subordine.

R: care a fost prima unitate la care ați fost repartizat? De ce ați ales Focșaniul?

Col.F.Chiscop: am lucrat în Vrancea de la absolvirea facultății și mi-am dorit să lucrez aici încă înainte de a termina studiile superioare. De fapt, cred că m-am hotărât prin anul III. Eu am iubit Focșaniul de când aram mic. Tatăl meu avea o Mobra 500 și veneam cu motoreta în oraș de foarte multe ori. Aici aveam și doi verișori mai mari care erau militari. Apoi, Focșaniul era orașul reședință de județ cel mai aproape de locul natal, respectiv Țepu, județul Galați, lângă Tecuci. Galațiul era mai mare decât Focșaniul, însă era mai departe. Și a mai fost ceva, foarte important (râde). Atunci când m-am hotărât să vin în Focșani, prin anul III, eram deja prieten cu actuala soție pe care, fie vorba, o cunosc de la grădiniță.

R: și ați ajuns în Focșani...

Col.F.Chiscop: țin minte că pe 26 iulie a fost festivitatea de absolvire, iar pe 18 august trabuia să fim prezenți la unitățile unde eram repartizați. Eu nu am avut răbdare până atunci și pe 1 august m-am prezentat la datorie. Domnul colonel Țepeș m-a anunțat că voi fi locțiitor comandant de companie la Compania de Pompieri Vidra. Eu nici nu știam unde-i Vidra. Însă am ajuns și acolo.

R: care a fost prima impresie?

Col.F: Chiscop: Când am sosit, m-am înspăimântat puțin. Subunitatea a fost înființată în 1995 prin preluarea clădirii ce adăpostise, cândva, o fabrică de conserve. Construcția arăta deplorabil, aproape că-mi dădeau lacrimile întrebându-mă de unde am plecat și unde am ajuns (râde cu poftă). În schimb, colegii de acolo, cam de aceeași vârstă cu mine, m-au încurajat și prin efortul tuturor am reușit să ne facem viața mai frumoasă și să ne amenajăm condiții omenești. Spun asta pentru că unii mi-au spus cam așa: „domnule locotenent, noi când am venit, clădirea nu avea nici geamuri”. Acolo am stat nouă luni.

R: ce s-a întâmplat după această perioadă?

Col.F.Chiscop: după nouă luni s-a înființat Stația de Pompieri Panciu care avea o funcție de ofițer, comandantul stației. Și cineva trebuia numit comandantul noii subunități. Domnul colonel Țepeș a venit într-o zi la Vidra și mi-a propus să fiu comandant la Panciu. Fiind pe atunci singurul ofițer necăsătorit, nu mă lega nimic nici de Vidra nici de Panciu, așa că am acceptat fără rețineri. Țin minte că pe 18 mai 1998 a fost prima zi de muncă la Panciu, o zi în care turna cu găleata. Am plecat acolo cu Dacia mea 1300 de culoare crem, cu ținutele pe umeraș, așezate în spatele mașinii și cu valiza în portbagaj.

R: cum a fost la Panciu?

Col.F.Chiscop: la Panciu am început o muncă, să spunem, mai mult de gospodărire decât de pregătire profesională. Făceam mai multe lucruri în paralel: mai reparam geamuri, uși, ca să avem condiții, să nu murim de frig și ore de pregătire. Prima zi s-a desfășurat cu mine, în postura de comandant, un subofițer conducător auto și șase militari în termen. Aveam, pe vremea aia, un ARO pe care-l foloseam pentru recunoașteri și deplasări, o autospecială APCT cu doar 2.500 de litri de apă și autospeciala care era la formațiunea civilă de pompieri. Și așa au trecut șase luni, timp în care am avut și eu o lună de concediu în care, de altfel, m-am și căsătorit (râde), în august 1998.

R: domnule colonel, după atâția ani de activitate, cum priviți meseria de pompier?

Col: F.Chiscop: cred că viața m-a învățat pe mine, și pe ulți alții de lângă noi, că toate vin la timpul lor și că trebuie să treci prin mai multe etape, trebuie să înveți, nu neaparat din cărți, ci pe propria piele, și să acumulezi experiență de viață. În cazul nostru a situațiilor de urgență.

R: cum funcționează relația cu subordonații dumneavoastră?


Col.F.Chiscop: am plecat împreună cu mulți dintre colegi de la intervenție, ori de câte ori ne-a fost greu am depășit împreună acele momente. Să știți că indiferent cum te cheamă și cât de pregătit ești, singur nu poți să le faci pe toate. Mulți dintre colegi îmi sunt prieteni, în sensul că ne putem baza unii pe alții ori de câte ori este nevoie.

R: cum se împacă o meserie atât de solicitantă cu viața de familie?



Col.F.Chiscop: viața de militar pompier este destul de dificilă având în vedere solicitările pe care le avem în timpul serviciului. Mulți colegi nu răspund doar în timpul serviciului, adică atunci când se află la unitate, ci chiar și în timpul liber, atunci când situația o cere. Ei bine, o parte dintre funcțiile de conducere, că de aceea ne asumăm niște funcții, cu bune și rele, ne cheamă de acasă mult mai des. Așadar, soția m-a cunoscut când nu eram pompier, fetițele mele mă cunosc de când sunt pompier...ușor nu este dar printr-un echilibru și cu sprijinul celor din spatele meu, al colegilor, reușesc să am și o viață de familie, zic eu, destul de bună (râde). E adevărat că fetele, mai ales cele mici, îmi duc dorul. De multe ori primesc „reproșuri” de la fetița cea mare, de genul „tati de ce nu mergi cu noi?”, „tati de ce nu stai cu noi?”, dar...tot prin dialog încercăm să rezolvăm problema, adică atunci când am prilejul îi acord mai mult timp. Din păcate...niciodată nu avem timp suficient la dispoziție pentru familie, niciodată! Ei bine, după atâția ani, am ajuns la concluzia că nimic nu este mai important ca familia, cu tot ce înseamnă asta: rude și prieteni.

R: ce face comandantul ISU Vrancea în timpul liber?

Col.F.Chiscop: activitățile mele din timpul liber au fost diferite pe parcursul vremii, în funcție de nevoile personale. Când eram mai tânăr călătoream mai mult, pentru că eram mai liber și mai puțin legat de viața de familie. Împreunăcu soția ne plăcea să plecăm mai des de acasă...acum, în ultimul timp, încerc să fiu cât mai mult tătic. Și chiar îmi place, mă străduiesc să fac asta, chiar dacă, uneori, nu sunt mulțumit cum îmi iese. Tot ce pot spune este că, indiferent cum ne cheamă, copiii noștri au nevoie de noi, în viață, să-i îndrumăm și să-i ajutăm în continuare. Deci, pe lângă faptul că sunt tătic, încerc să nu-mi dezamăgesc prietenii.

R: dacă ați avea mai mult timp la dispoziție, ce ați vrea să faceți?

Col.F.Chiscop: mișcare în aer liber. Mi-a plăcut sportul foarte mult. Din școala generală am început cu atletismul, în liceu am jucat foarte mult fotbal, la facultate eram în echipă iar când am venit aici, și timpul îmi permitea, jucam fotbal. Deci, nu am făcut sport de performanță dar mi-a plăcut mișcarea. De asemenea, prefer plimbările în natură. Îmi amintesc de ultima mea drumeție pe Cheile Tișiței, atunci când am organizat în Vrancea întâlnirea cu foștii mei colegi de facultate.

R: ce vă doriți cel mai mult?

Col.F.Chiscop: pe plan profesional îmi doresc să avem o echipă cât mai închegată la ISU Vrancea iar pentru mine, ce să zic, vreau să îmi văd familia realizată!