pompieri

Scurt Istoric Al Pompierilor Din Republica

Turnul de apă cu foişor de foc din Chişinău

Citat:Turnul cu Foisorul de Foc sau, cum I se mai spune, Turnul de Apa, este un monument de arhitectură şi artă de însemnătate naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău. Forma acoperisului, balconul care inconjoara etajul superior, ancadramentele ferestrelor si, in general, toata decoratia si forma turnului din Chisinau fac din acesta un obiect arhitectural unic.
Construit în 1892 după proiectul arhitectului A.I. Bernardazzi, turnul este, in opinia specialistilor, un valoros monument de arhitectură industrială, realizat în stil eclectic. În timpul seismelor a fost deteriorat, fiind reconstruit după imaginile de epocă, în anii 1980–1983, dar cu excepţia foişorului de foc din partea superioară, construit iniţial din lemn, formele cărui au fost repetate în piatră.
Planul turnului este hexagonal alungit, construit la colţul cartierului mărginit de străzile Mateevici şi Mitropolit Gavriil Bănulescu Bodoni, cu intrarea soluţionată dinspre aceasta din urmă. Pereţii sunt din piatră de calcar tăiată, cu includerea unor rânduri de cărămidă. Grosimea zidurilor variază de la 2 m la parter până la 0,6 m la foişor, înălţimea până la cornişă este de 22 m. Clădirea este divizată în şase registre: soclul, trei niveluri despărţite prin cornişe, platforma cu cornişele proeminente, şi volumul foişorului. Partea inferioară a turnului este vizual întărită prin acordarea unui profil înclinat soclului, asemănător glasisului turnurilor medievale. Primul registru al turnului este construit, în tradiţie bizantină, din piatră de calcar şi cărămidă arsă, prin alternarea asizelor, obţinându-se un efect artistic, specific manierei arhitectului. Restul registrelor sunt construite din piatră, în asize, alternându-se două in nuanţe ale pietrelor, în spiritul arhitecturii otomane. Registrele, sub forma unor etaje, sunt iluminate din goluri de ferestre cu partea superioară în arc din bolţari de piatră, şi nişe cu aceleaşi caracteristici, la ultimul nivel, bolţarii fiind aşezaţi alternativ după două nuanţe, în spiritul aceleiaşi arhitecturi orientale. Platforma de observaţie, pe care se află foişorul de foc, este susţinut de console masive, mărginită de un parapet din piatră. Foişorul de foc are pereţii penetraţi de goluri mari cu geamuri, despărţite de piloni de piatră, pe care se sprijină acoperişul cu streşini largi, care acoperă întreaga platformă. Important este faptul ca in interiorul castelului s-a păstrat scara metalică, fabricată la uzina din Chişinău a lui Serbov-Sîrbu. De menționat că, în timpul renovării Turnului din anii 80, a fost instalat și un ascensor, care urcă în foișor. Un turn asemănător, care însă nu s-a păstrat, a existat la intersecţia străzilor Vasile Alecsandri şi Veronica Micle.
Aici, a funcționat provizoriu, pe timpul sovietic, Muzeul de Istorie al orașului Chișinău. Deși, în fapt, a fost mai mult un loc de pripas pentru porumbei și fantome. Ca printr-o minune, turnul nu a fost dărâmat, fiind păstrat aproape intact.

Timp de mai multi ani, in jurul turnului a fost mare forfota - ușile deschsie, muncitori, saci de ciment. In incinta Turnului de apă s-a efectuat renovarea pereților, concomitent cu alte lucrări de restaurare și, in acest an,la Hramul Chișinăului, muzeul orașului si-a deschis larg ușile. Printre exponatele muzeulu, care reprezinta un mare interes, sunt cele de la compartimentul dedicat lui Alexandru Bernardazzi, căruia îi datorăm unele dintre cele mai originale construcții arhitecturale de la noi. În muzeu sunt expuse documente și mărturii privind activitatea sa din anii 1856-1878 ca arhitect principal al oraşului Chişinău. După proiectele sale şi cu participarea lui, numai în Basarabia au fost construite mai mult de 30 de edificii. Cele mai caracteristice clădiri construite după proiectele lui A. Bernardazzi sunt: Biserica grecească din Chişinău, Duma orăşenească, Judecata de circumscripţie, Casa M. M. Catacazi (Chişinău), conacul Manuc-Bey din Hânceşti, Biserica “Al. Nevski” din Ungheni ş.a. Alte exponate sunt cele ce țin de obiectele și mobilierul de epocă (sec. XVIII – XX). O dată cu exponatele de muzeu expuze aici, poate fi admirata de catre vizitatori si frumusețea și originalitatea construcției acestui Turn, de o importanta majora pentru Republica Moldova.

SURSA : http://anacasian.blogspot.com

Turnul de apă cu foişor de foc din Chişinău


Turnul de apa -1892

Citat:Muzeul orașului Chișinău (supranumit și castelul de apă) a fost zidit în 1892 după proiectul întocmit de celebrul arhitect Alexandru Bernardazzi, pe cel mai înalt punct al orașului vechi. Muzeul mai este cunoscut ca Turnul de apă, şi asta deoarece aici la început îşi avea sediul instituţia furnizoare de apă potabilă din capitală.
Odată cu construcția turnului a apărut și prima rețea de canalizare din Chișinău, elaborată pe timpurile primarului Carol Schmidt. Cu inițiativa renumitului edil a fost zidit un turn-geamăn al actualului castel de apă, la intersecția străzilor V. Micle și V. Alecsandri. Turnul de apă nr. 2 a supraviețuit cel de-al doilea Război Mondial, însă a fost explodat în 1963 din motive necunoscute.


Turnul de apă -1947


Turnul de apă de la intersecția străzilor V. Alecsandri și V. Micle

Din 1892 până în 1940 clădirea a servit drept turn de apă, iar din 1940 a fost folosită ca turnul pompierilor (în foișorul de foc de la nivelul superior se afla cisterna cu apă), alături localizându-se unitatea de pompieri. Ca un muzeu al orașului Chișinău, turnul a început să lucreze în anul 1971.


Stația de pompieri si turnului de apă


Castelul de apă este un valoros monument de arhitectură industrială, realizat în stil eclectic. În timpul seismelor a fost deteriorat, fiind reconstruit după imaginile de epocă în anii 1980–1983, formele cărui au fost repetate în piatră locală (cotileț) și câteva rânduri de cărămidă. Grosimea zidurilor variază de la 2 m la parter până la 0,6 m la foişor. În interiorul castelului s-a păstrat scara metalică, fabricată la uzina din Chişinău a lui Serbov-Sîrbu.



După restaurare a fost dotat cu un ascensor, care urcă la terasa superioară de unde se poate privi panorama oraşului. Înălţimea turnului constituie 22 m.



În timpul cutremurului din anul 1990 clădirea a fost grav avariată, și a fost închis timp de zece ani. În anul 2000, muzeul s-a redeschis, dar doi ani mai târziu a fost din nou închis pentru renovare. În 2011 își deschide ușile din nou, iar apoi, după o altă reamenajare, în 2013.

Interesant de știut: în 1980, aici a fost filmată o scenă din filmul „Песня- любовь моя”, cu Sofia Rotaru și Grigore Ghiorghiu.



În prezent muzeul orașului Chișinău este deschis și găzduiește expoziția „Istoria orașului”, exponatele căreia datează din intervalul sec. XV-XX. De asemenea, pe ultimul nivel al castelului de apă se organizează deseori expoziții de picturi, fotografii, vernisaje, și chiar concerte.



Mai mult decât atât, muzeul oraşului Chişinău este primul monument istoric iluminat artistic. Edificiul este iluminat pe timp de noapte în diferite culori, cu frecvența de 10 secunde. Proiectul a fost realizat în anul 2011 de către Primăria municipiului Chişinău.

Adresa: str. Alexei Mateevici, 60-A (intersecție cu str. Bănulescu Bodoni)

SURSa : http://orasulmeu.md/

ISTORIC POMPIERI Chișinău

Citat:Primele mențiuni despre formarea serviciului de pompieri sunt deja în anul 1834, aproximativ pe atunci pompierilor le-au fost alocat un teren pentru construcția clădirii și a turnului de veghere (foișorului de foc), pe atunci marginea orașului- iar acum centrul Chișinăului. Marele turn, care putea fi văzut din orice colț al orașului, era construit- unde la moment se află clădirea primăriei. Imagini vechi nu au fost de găsit, dar foișorul se regăsește în fotografiile panoramice și desenele de pe acele timpuri.

Timpul trecea, orașul se dezvolta, în anul 1892 pe lângă apeductul orășănesc sau construit două turnuri de apă, unul dintre ei, care s-a păstrat până în zilele noastre, se află pe strada A.Mateevici, alături de el a și fost construită clădirea (depoul) pompierilor. Turnul în sine a devenit un punct de supraveghere a locului unde a izbucnit incendiul.



În anul 1905 în unitatea de pompieri se număra:
1. Pompieri- 60;
2. Cai-45;
3. Țevi-7;
4. Furtunuri-14;
5. Funii de salvare-1;
6. Găleți-40;
7. Cisterne-14;
8. Scări-12;
9. Topoare-40;
10. Răngi-18.
Pentru întreținea unității se cheltuiau în jur de 21 000 de ruble.
În anul 1897, pe întreg teritoriu al Imperiului Rus, au început să apară formațiuni binevole de pompieri, tot în acel an, formațiunile au fost legalizate prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne.
Prima formațiune binevolă de pompieri, oficial a apărut în anul 1902, la inițiativa primarului or. Chișinău Carl Schmidt, însă condusă de un inginer pe nume Mikhail Chekerul-Kush, cunoscut ca arhitect al orașului, printre operele lui a fost clădirea fostei Bănci Centrale (acuma Sala cu Orgă). Formațiunea nou formată era finanțată din contribuții voluntare.



Deja în anul 1940, în or. Chișinău existau două Unități de pompieri: una în orașul de Sus, celălalt- în partea de Jos a orașului. Primul, actuala stradă A. Mateevici, menționat mai sus, al doilea pe strada Veniamin Costache, nr.20. La moment această stradă nu mai există, amplasarea era aproximativ între strada curentă Română (aproape paralel cu aceasta) și Biserica Armenească.
În perioada sovetică Serviciul de pompieri al Chișinăului continua să se mărească odată cu creșterea populației. Proclamarea la 27 august 1991 a independentei Republicii Moldova a constituit un efort reformator a instituţiilor statale.
În scopul reglementarii activităţii structurilor Apărării Civile a Republicii Moldova şi în conformitate cu declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, în anul 1991, Preşedintele Republicii prin Decretul nr.244 din 24 decembrie 1991 "Cu privire la Apărarea Civilă a Republicii Moldova" a decretat trecerea sub jurisdicţia Republicii Moldova a Statului Major al Apărării Civile, a instituţiilor şi organelor lui de comandă, precum şi a unităţilor militare ale Apărării Civile a URSS, dislocate pe teritoriul republicii.
Prin decretul menţionat s-a stabilit că toate bunurile Statului Major al Apărării Civile a Republicii Moldova şi ale instituţiilor din subordine, armamentul şi baza tehnico-materiala a unităţilor militare ale Apărării Civile a URSS, dislocate pe teritoriul republicii sunt proprietatea Republicii Moldova.
În continuare prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.265 din 14 mai 1993 Statul Major al Apărării Civile a fost trecut în subordinea Ministerului Apărării.
Apoi, prin Directiva Marelui Stat major al Forţelor Armate ale Republicii Moldova nr.17/018 din 01 septembrie 1993 Statul Major al Apărării Civile a fost reorganizat în Departamentul Protecţie Civilă şi Situaţii Excepţionale.
Ţinând cont de faptul că sistemul protecţiei civile în majoritatea ţărilor dezvoltate este separat de Forţele Armate şi specificul administrării protecţiei civile în regim cotidian, cît şi în situaţii excepţionale prin intermediul organelor administrative publice centrale, locale şi agenţilor economici, Guvernul Republicii Moldova prin Hotărârea nr.541 din 02 octombrie 1996 a retras Departamentul Protecţie Civilă şi Situaţii Excepţionale din subordinea Ministerului Apărării, precum şi Direcţia Pompieri si Salvatori din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu toate structurile lor departamentale, tehnica, patrimoniul, fondurile de bază şi de altă natură, care au fost incluse în componenţa Departamentului.
Prin Legea Republicii Moldova nr.75-XV din 18 aprilie 2001 "Pentru modificarea si completarea Legii nr.64-XM" din 31 mai 1990 denumirea departamentului a fost schimbată, numindu-se Departamentul Situaţii Excepţionale.
În legătură cu aprobarea noii structuri a administraţiei publice conform Hotărârii Guvernului nr.357 din 23.04.2005 "Privind masurile de reorganizare a unor ministere şi autorităţi administrative centrale ale Republicii Moldova" Departamentul Situaţii Excepţionale se reorganizează în componenta Ministerului Afacerilor Interne. Principiile fundamentale de organizare a Protecţiei Civile în republica, sarcinile ei, cadrul juridic al activităţii în acest domeniu, sunt stabilite de Legea "Cu privire la protecţia civila" nr.271-XIII din 09 noiembrie 1994.
Protecţia civilă a Republicii Moldova reprezintă un sistem de masuri şi acţiuni, întreprinse pe scara întregului stat pe timp de pace şi de război, în vederea asigurării protecţiei populaţiei, proprietăţii în condiţiile calamităţilor naturale şi ecologice, avariilor şi catastrofelor, epizootiilor, incendiilor.

SURSA : http://pompierul.md/

Bernardazzi, noi și apa cea de toate zilele…

Citat:Mai întâi, o mică anticipaţie. Fiindcă serviciul mi se află nu departe, într-o pauză am mers spre turnul din vecinătatea unui bloc al Universităţii de Stat, pentru a-i întreba pe studenţii care vor trece pe alături ce ştiu ei despre acesta. Şi..., sau că nu am nimerit peste cei mai cunoscători ai istoriei oraşului, sau că pentru tinerii de astăzi, cu modul de viaţă pe care-l duc, asemenea lucruri nu prezintă interes, doar un ochelăros a răspuns - dar în grabă, fără a se opri! - că, pare-se, e ceva legat de aprovizionarea cu apă a Chişinăului, dar asta a fost de mult. De acum îndepărtându-se de mine, a întors capul şi mi-a aruncat: „Duceţi-vă mai aproape de el! La intrare, este o inscripţie!" L-am ascultat şi m-am apropiat de turn, am urcat scările şi m-am apropiat de uşă. Într-adevăr, pe perete, în partea dreaptă, atârnă o placă şi pe ea poţi citi: „Clădirea fostului castel de apă cu foişor de foc, jumătatea II a secolului XIX. Monument de istorie şi arhitectură de categorie naţională. Nr. 195 în Registrul monumentelor din Republica Moldova ocrotite de stat". În dosul uşii, lipită de gemuleţul de sticlă, pe o hârtie, altă inscripţie: „Program: luni-vineri 9-17".

Neobișnuita construcţie ce se înalţă chiar la intersecţia străzilor Bănulescu-Bodoni şi Mateevici (chişinăuienii îi spun, de regulă turn), într-adevăr, a fost un castel de apă. Proiectul cunoscutului arhitect Alexandru Bernardazzi, care la timpul său a făcut mult pentru a moderniza Chişinăul, în calitatea sa de arhitect-şef al oraşului, preocupându-se şi de aprovizionare cu apă a urbei.
Iar acum s-o luăm de la începuturi, adică de la faptul cum s-au aprovizionat cu apă orăşenii până la construirea acestui castel de apă, deoarece nu cred că mulţi cunosc şi, dimpotrivă, cred că mulți ar fi curioşi să afle. Oricum, un chişinăuian get-beget ar fi și obligat să cunoască, cel puţin, succint, istoria locului unde a apărut pe lume.

n general, oamenii întotdeauna au ales pentru aşezările lor un loc apropiat de o sursă de apă potabilă. Cât priveşte Chişinăul, este vorba despre un izvor pomenit pentru întâia oară la 1436 cu Izvorul lui Accibaş, lângă o selişte tătărească. Mai târziu a început să i se zică fontal, apoi, după ce, pe dealul sub care curgea, sărdarul Mazarachi a construit o biserică, biserica de pe deal și izvorul de sub deal au început să poarte numele acestui om. De la Izvorul Mazarachi apa ajungea la orăşeni datorită oa­menilor care o transportau cu sacaua, un butoi special, de lemn de stejar, aidoma butoaielor de vin, destinat anume pentru asta. De aici şi numele lor - sacagii. Deci, aceşti sacagii îşi umpleau butoaiele cu apă la Izvorul Mazarachi şi mergeau prin oraş pentru a o vinde. La unul - o căldare, la altul - un butoi, în funcţie de necesitate, dar şi de buzunarul gospodarului. Apa costa şi pe atunci niscaiva bani...
Când Basarabia a fost încorporată la Imperiul Rus, locul de unde ţâşnea izvorul avea un aspect modest, mai mult semăna a cavou, decât a izvor. Pe atunci Chişinăul avea doar vreo 2 mii de case şi 12 mii de locuitori, de aceea credem că această sursă asigura destul de bine necesităţile lor cu apă. Prin anii '30 ai sec. XIX, populaţia a început că crească, ajungând la 50-60 de mii, iar prin 1916 - chiar la 120 de mii. Oricât ar părea astăzi de incredibil, după mărime, în acei ani, Chişinăul era al şaselea oraş din Rusia, apoi şi al doilea din România, în perioada interbelică fiind devansat doar de Bucureşti. Nu însă şi ca aspect. El avea multe periferii din case construite destul de simplu, în stil rural, de aceea mulţi spuneau despre Chişinău că este un sat mare.
Odată cu creşterea populaţiei oraşului, se schimba şi Izvorul Mazarachi. Conform unei decizii speciale a primăriei, între 1834 şi 1840, el a fost reamenajat după un proiect elaborat de in­ginerul-arhitect Osip Gaschet. Dacă până atunci apa curgea liber de sub dealul bisericii Mazarachi până la Bâc şi sacagiii trebuia să stea mai multă vreme în rând ca să-şi umple butoaiele, după rea- menajare, şuvoaiele de apă au fost captate în nişte uluce speciale şi îndreptate să curgă prin 12 guri făcute într-un perete de piatră. Astfel, concomitent, puteau să-şi umple butoaiele mai mulţi sacagii.
Apropo, potrivit unei informaţii pe care ne-o oferă Enciclopedia Chişinău a lui lurie Colesnic, banii alocaţi atunci de primărie n-au fost suficienţi pentru reamenajarea izvorului, aşa că s-a apelat la ajutorul populaţiei, care n-a ezitat să-şi aducă şi ea contribuţia cu 849 ruble 39 copeici, sumă destul de mare pentru acele timpuri, dacă ţinem cont de faptul că o vacă putea fi cumpărată atunci cu trei ruble.

Oraşele, e lucru ştiut, întotdeauna au avut nevoie de o aprovi­zionare cu apă mai altfel decât din fântâni. Pentru că, vă închipuiţi, un oraş cu 100 mii de locuitori, chiar dacă are în teritoriul său mai multe fântâni, scoţând din ele, bunăoară, câte o căldare de apă pe minut, ele vor seca foarte curând. în vechile oraşe romane se făceau apeducte prin care se aducea apă din munţi. Cunoaştem sistemul acesta de viaducte, cu arcuri înalte, prin care apa curgea fie prin centrul oraşului, fie chiar prin casele unor oameni mai înstăriţi, prin canale speciale. în evul mediu timpuriu şi chiar tardiv, multe oraşe erau aprovizionate cu apă în acest mod. în Italia, dar şi în alte ţări, apa era adusă în centrul oraşului printr-un sistem de apeducte din ţevi de lut ars, de regulă, din segmente lungi de 60-70 cm şi cu diametrul de la 5-7 până la 10-12 centimetri, în funcţie de oraş şi de epocă. însuşi sistemul putea să aibă până la 3-4 kilometri lungime. La încheieturi, ţevile aveau un fel de manşon, prin care erau unite, iar pe deasupra, pentru o rezistenţă mai mare, unse cu lut.
În acea perioadă istorică, la fel erau aprovizionate cu apă şi cetăţile. Dar ele puteau avea o problemă. Când duşmanul asedia cetatea, el căuta să găsească pe unde merge apeductul şi să-l dete­rioreze, ca apărătorii cetăţii să rămână fără apă. Şi chiar dacă cetăţile aveau ca rezervă o fântână-două în interior, era greu să asigure cu apă câteva mii de oameni în cazul unui atac de durată mai lungă. Cunoaştem un caz când o armată de 1800 de polonezi, în 1792, a rezistat unui atac asupra cetăţii Soroca timp de o lună de zile cu doar două fântâni, pe a doua săpând-o ei înşişi. Pentru cei care nu cunosc acest fapt istoric, voi aminti că, spre sfârşitul secolului XVI, ei au ocupat cetatea Soroca şi după aceea au stat acolo vreo 11 ani. Moldovenii, ştiind pe unde trece apeductul, l-au deteriorat, ca să-i poată scoate mai uşor din cetate.
Apeductele au început să apară şi prin sate. Chiar şi la noi, mai multe sate de la sud, dar şi din centru au aşa-zisele cişmele, în care, în vremuri mai de demult, tot prin ţevi de lut, ара venea mai de sus, uneori chiar și din afara localităţii - izvorul ca atare se putea afla și la un kilometru şi jumătate depărtare de cişmea. Acest sistem pentru întâia oară a fost folosit în Asia Mijlocie, unde, ştim cu toții, este puţină apă, iar ulterior a apărut şi la noi. Pe când anume e greu de spus. Din secolul XIV avem mărturii sigure doar despre apeductul de la Orheiul Vechi, care aproviziona cu apă cele trei băi de acolo. Ele au fost descoperite şi identificate chiar de arheologii noştri.
Dar sistemul de apeducte, despre care v-am vorbit până acum, avea un neajuns: apa curgea continuu, fără a putea fi oprită cumva. Cu alte cuvinte să făcea o mare risipă de apă. Minţile luminate au ajuns să se gîndească și la asta, aşa încât, la sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, odată cu apariţia ţevilor de metal, care puteau fi sudate una cu alta sau unite prin filet, astfel ajungându-se la o ermetizare totală, a fost inventat robinetul de astăzi. Mai întâi, a fost la maşinile cu aburi, care funcţionau pe bază de apă, apoi a ajuns și în casele noastre. Anume de acea perioadă ţine şi modernizarea sistemului de aprovizionare cu apă a Chişinăului.
La momentul, când Bernardazzi a proiectat cele două castele de apă din oraș, - despre al doilea vom vorbi mai târziu -, ele nu erau o noutate. Apariţia lor s-a datorat unei invenţii tehnice în domeniul transportului, mai exact, a căii ferate. Apropo, în Basarabia, primul tronson, Chişinău-Ungheni, a fost deschis la 1876. Păi, iată ce leagă turnurile de calea ferată: trenurile care circulau pe atunci aveau locomotive ce funcţionau pe bază de aburi, deci, ele aveau nevoie de apă, chiar de foarte multă apă. Şi de cărbuni, bineînţeles. După fiecare 30-40 de kilometri parcurşi, ele trebuia să-şi completeze rezervele, încărcând câte 5-6 tone de apă. în acest scop, în fiecare gară a fost construit câte un turn de apă. Majoritatea erau din că­rămidă şi aveau o arhitectură ce nu putea fi numită rudimentară, unele fiind chiar cochete. Bernardazzi a fost primul care a propus ca la construcţia unui castel de apă să fie folosită piatra feţuită de calcar în îmbinare cu cărămida, şi asta a făcut ca turnurile proiectate de el să se deosebească de altele, îmbinarea de piatră şi cărămidă imprimându-le o notă individuală în contextul celorlalte castele de apă cunoscute. Vă puteţi convinge de asta, pentru că, slavă Domnu­lui, castelul de apă despre care vorbim până astăzi o demonstrează cât se poate de elocvent.
Cel de al doilea castel nu o mai poate face, deoarece a fost demolat de mult, după război, prin 1954-55, nu-mi pot da seama din ce raţionamente. Acest al doilea castel, construit concomitent cu cel dintâi şi după acelaşi proiect, s-a aflat la intersecţia actualelor străzi Veronica Miele şi Vasile Alecsandri. Amintiţi-vă - chiar la mijlocul autostrăzii de la această intersecţie se află un răzor rotund de flori, lată acolo e locul unde mulţi ani la rând s-a înălţat acest castel de apă, deservind o altă parte a oraşului. Când sistemul de alimentare cu apă a Chişinăului a fost modernizat şi el a rămas să fie doar un element arhitectural, cuiva i-a venit deocheata idee să-l şteargă de pe faţa Chişinăului... Păcat...

De fapt, şi primului castel îi fusese hărăzită exact aceeaşi soartă, doar că un pic mai târziu, când autorităţile oraşului au hotărât ca strada Mateevici - pe atunci se numea Sadovaia - să fie lărgită, pentru o circulaţie mai liberă a transportului auto, lucru pentru care trebuia demolat tot ceea ce era în partea ei din vale. Adică, primul rând de case. În acest prim rând se afla şi castelul de apă. Mă gân­desc acum, dacă n-ar fi trăit atunci Robert Curţ, posibil, planul putea să fie realizat. Când o să treceţi pe alături de actualul bloc universitar de pe strada Mateevici, atrageţi atenţia la amplasarea lui - el e situat cu vreo 50 de metri mai sus de limita roşie a străzii, ce era preconi­zată de a fi lărgită, anume pe această linie fiind construit noul bloc al Universităţii de Stat. Iată mărturia că planul chiar începuseră de acum să fie pus în acţiune. Strada urma să fie lărgită până la linia pe care se află această clădire, iar tot ceea ce se afla mai sus, casele de pe toată lungimea străzii Mateevici, urmau să fie demolate şi ele. Pentru funcţionari, acestea erau, pur şi simplu, nişte clădiri vechi, şi nicidecum monumente arhitecturale ale Chişinăului de altădată, o pagină a istoriei noastre. Şi dacă nu s-ar fi găsit un om curajos, care să se împotrivească acestei idei în modul cel mai categoric, poate că şi acest castel de apă ar fi fost şters de pe faţa Chişinăului.
Ce-i drept, şi omul acela era nu unul oarecare, ci o autoritate - Robert Curţ, cel care după război timp de mai mulţi ani exercitase funcţia de arhitect-şef al Chişinăului şi avea o reputaţie de foarte bun specialist în domeniu. În plus, era şi văr drept cu un alt arhitect, Alexei Şciusev, acesta având o mare autoritate nu numai la Chişi­nău, ci şi în întreaga Uniune Sovietică. Deşi pe atunci Robert Curţ de acum se pensionase, activa în cadrul nou-createi Societăţi de ocrotire a monumentelor. Deci, el s-a ridicat în apărarea castelului de apă şi în numele acestei societăţi. Eu eram pe atunci student la Facultatea de Arhitectură a Institutului Politehnic şi, desigur, vestea despre ceea ce intenţionează să facă autorităţile municipale, dar şi despre demersurile lui Robert Curţ, am aflat-o şi noi. Bineînţeles, am admirat bărbăţia bătrânului arhitect. Trebuie să vă spun că el s-a bucurat şi de susţinerea unor oameni autoritari din componenţa Societăţii de ocrotire a monumentelor (Rodnin, Poneatovschi şi Remenco, de exemplu), care de asemenea s-au pronunţat împotriva demolării castelului de apă, aşa că, până la urmă, după mai multe intervenţii, acesta a fost salvat.
Cred că, odată ce a fost acceptată propunerea păstrării castelului de apă, în legătură cu asta, s-a renunţat la planul de lărgire a străzii, deși din punct de vedere urbanistic, putea fi găsită o soluţie pentru a nu renunța. De exemplu, turnul putea fi lăsat la mijloc, iar strada mutată mai în vale. Dar nu s-a mai insistat, şi bine că nu s-a insistat. Se prea poate că situaţia a avut de câştigat şi datorită faptului că între timp cuiva dintre edili îi apăruse altă idee - a unei centuri în jurul Chișinăului și pe care să fie reorientat transportul, pentru ca centrul să rămînă mai liber. După cum se ştie, ea nu a fost finalizată nici până astăzi.
Așa sau altfel, castelul de apă a rămas neatins, a rămas la locul său, ba chiar mai târziu a fost şi restaurat după un proiect al aceluiași Robert Curţ, iar casele vechi de pe partea din vale a actualei străzi Mateevici au rămas neatinse, astăzi ele imprimând un farmec deosebit.
Bernardazzi a proiectat acest castel, spre deosebire de celălalt, şi ca turn de foc, planificând deasupra rezervorului pentru apă încă un etaj, din lemn cu ferestre largi de jur-împrejur, cu belvedere – adică, deschis, fără acoperiș, ca punct de observaţie pentru pompieri, iar la temelia turnului a alăturat câteva boxe pentru inventarul lor. De cum obsеrvau de sus izbucnirea în oraş a unui incendiu (pe atunci telefonul încă nu exista), imediat coborau în aceste boxe, umpleau cu apă butoaiele ce se aflau acolo împreună cu trăsurile şi porneau în misiune. În multe oraşe existau separat turnuri de foc, de pe care se urmărea locul de apariţie a incendiilor, dar apă se lua de la o fântână din alt loc, ceea ce necesita timp în plus, şi asta era în a pompierilor, şi al celor cuprinşi de foc. Până la apariția castelului lui Bernardazzi, a avut şi Chişinăul un turn de foc aflat chiar în centrul oraşului, acolo unde astăzi este actualul edificiu al Primăriei, făcînd împreună cu el un tot întreg, dar, firește, fiind mult mai înalt decât acesta.

Cel de-al treilea turn de apă, amplasat pe Piaţa Fânului (unde se vindea fân) din faţa castelului închisorii, era destinat exclusiv alimentării sacagiilor şi avea o arhitectură mult mai modestă, apropiată ca funcţionalitate de cel al turnurilor de apă pentru alimentarea locomotivelor cu aburi, diferenţa era înălţimea mult mai mică, aliniată la parametrii butoaielor sacagiilor, care şi-au continuat nestingherit activitatea de asigurare a periferiilor cu apă până în anii 30 ai sec. XIX, când Primăria oraşului a reuşit să lărgească sistemul de apeduct cu țevi de metal pentru întreaga vatră a oraşului. Intuim că acest al treilea turn este tot opera lui Bernardazzi, lucru despre care ne folosește folosirea aceluiaşi calcar finisat în combinare cu cărămidă, utilizat de el în primele două.
Cum venea apa la aceste două castele? De la acelaşi Izvor Mazarachi, ridicându-se pe nişte apeducte. Pentru aceasta, alături de izvor au fost construite nişte clădiri înzestrate cu utilaj special. Apa era pompată spre turn de nişte motoare electrice foarte puternice, ajungând în rezervorul castelului până la înălţimea de 22-28 metri, ceea ce constituia o masă de vreo 20 de tone. Mai departe era vorba de un procedeu de fizică pură, – de teoria vaselor comunicante. Adică, atunci când cineva deschidea robinetul, apa începea imediat să curgă, împinsă de greutatea ei. Iar în momentul când în rezervor scădea cu 30-40 centimetri sub nivel, ceea ce era egal cu 2-3 tone, printr-un impuls electric, aceasta declanşa motoarele electrice şi începeau a pompa. Deci, era un sistem mecanizat bine reglat, datorită căruia s-a schimbat în mod categoric atât viaţa chișinăuienilor, cât şi a oraşului. Datorită faptului că a apărut un apeduct, de la care putea fi luată apă oricând, în orice minut şi în orice cantitate, a devenit posibilă dezvoltarea unor ramuri industriale. Pentru că în industrie, pe lângă energia care pune în funcţiune diferite utilaje, pe lângă omul care lucrează la întreprinderi, al treilea component, dacă nu chiar principalul, este apa.
Aș vrea să se mai ştie că tot lui Alexandru Bernardazzi îi aparțin proiectele castelelor de apă de lângă spitalul de psihiatrie din Costiujeni, acestea fiind făcute într-un stil modern din beton, şi că el printre primii a utilizat acest material de construcţie, betonul, în toate clădirile proiectate. Şi a făcut-o chiar de la începutul carierei sale de arhitect, chiar şi la conacul lui Manucbei din Hânceşti, construit în 1854. în general, din punctul meu de vedere, a fost un noroc al Chişinăului să aibă un astfel de arhitect. Fiind un specialist foarte şcolit şi având o viziune modernă despre urbanistică, a lăsat amprenta irepetabilului său stil în chipul urbei noastre. A fost un arhitect-şef al Chişinăului nu doar prin funcţie, ci şi prin sincera do­rinţă de a-l face mai arătos. A ţinut cu tot sufletul la Chişinău, dorind ca şi somnul de veci chiar să şi-l odihnească tot aici.
Pentru o vreme însă, numele lui a fost şters din memoria chi- şinăuienilor. Dar numai timpul - însă un alt fel de timp! - repară nedreptatea şi, încetul cu încetul, îi reînvie numele marelui nostru compatriot, lată de ce mi se pare că ar fi corect ca în faţa intrării în castelul de apă de pe strada Mateevici, pe plăcuţa din dreapta uşii, să fie adăugate trei cuvinte :„Arhitect - Alexandru Bernardazzi".
P. S. Nu m-am putut detaşa de acest subiect nici în zilele următoare. Astfel, mi-am amintit că intr-un timp se intenţiona deschiderea, în incinta castelului, a unui muzeu al oraşului. Chiar, pare-se, au fost adu­nate şi ceva exponate - diferite schiţe şi fotografii. Nu ştiu de ce a fost abandonată ideea. Dar, pentru că sunt şi eu arhitect, adică sunt un om care înţelege bine că avem mare nevoie de un asemenea muzeu - iar edificiul castelului de apă e cum nu se poate mai potrivit pentru asta! - mi-aş dori ca acest eveniment să se producă cât mai rapid, mai ales că în ultimul timp vrem să dezvoltăm mai intens ramura turismului. Municipalitatea ar putea lansa un apel către specialiştii în domeniu, iar unele exponate ar putea fi preluate din fondurile altor muzee, de exemplu, de la Muzeul de Istorie şi Arheologie. Apoi, când vom ajunge să trăim şi vremuri mai bune, ar putea fi restabilite şi boxele pompieri­lor, cu echipamentul de epocă.

SURSA : http://chisinaul.blogspot.ro

Două clopote de pe strada principală din Chișinău (Ștefan cel Mare, între Eminescu și Alexandru) . Clopotele erau folosite ca sistem de alarme in caz de incendiu.
Ilustratie dintr-un ziar britanic -1923


SURSA foto : http://pompierul.md/

General I. Răşcanu - deputat
Fost ministru al Basarabiei , în care aclitate a reorganizat Pompierii din Basarabia, miltarizându-i în toate oraşele.
In anul 1932, pe baza interventiilor facute de Genneralul I.Rascanu Ministrul Basarabiei, se infiintează 9 sectii de pompieri militari in orasele : Bălţí, Ismail, Cetatea Albă, Cahul, Reni, Tighina, Soroca, Orhei şi Hotin.

Citat:Ioan Rășcanu (n. 1 octombrie, 1878, Cahul - d. 25 februarie 1952, închisoarea Sighet) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. După război a avut și o carieră politică.
A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campania anului 1918.
După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Rășcanu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de profesor la Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (din 1903), Școala Superioară de Război (din 1906) și șef al Secției Operații din Marele Stat Major (1916).
În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef al Secției Operații din Marele Cartier General, atașat pe lângă Statul Major General al Armatei Franceze, comandant al Brigăzii 15 Artilerie și comandant al Diviziei 1 Vânători.
După război a îndeplinit funcțiile de secretar general al Ministerului de Război (1918-1919) și ministru de război în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu - (27 septembrie - 30 noiembrie 1919), guvernul condus de Alexandru Vaida Voevod - (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) și guvernul condus de generalul Alexandru Averescu - (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921). A trecut în rezervă, prin demisie, în 1922.
În cariera politică a îndeplinit funcțiile de: ministru pentru Basarabia și Bucovina (1927); comisar superior al guvernului în Basarabia și Bucovina (1931), ministru de stat (1931-1932), primar al municipiului București (octombrie 1942 - august 1944), primar al orașului Vaslui (1938-1942), prefect al județului Vaslui. A fost ales deputat în legislaturile 1920, 1926, 1928 și 1931 și senator în 1920 și 1930).
În anul 1950, la vârsta de 76 de ani a fost arestat în lotul foștilor demnitari, murind în 1952 în închisoarea Sighet.

SURSa : https://ro.wikipedia.org

Chișinău în imagini: Istoria Serviciului de Pompieri al orașului

Citat:La început, serviciul de pompieri Chișinău nici măcar nu era foarte necesar deoarece încendiile se întâmplau rar și nu se extindeau prea mult (puteau fi arse una sau două clădiri). De exemplu, despre cât de rar se întâmplau asemenea evenimente nefaste ne spune și statistica pentru perioada 1836-1843, atunci când în oraș s-au înregistrat un total de 25 de incendii în 8 ani, ceea ce înseamnă aproximativ 3 incendii pe an.

[img][/img]
Turnul de Pompieri Chișinău. Fotografie din 1867

De regulă, focul era stins de voluntari, despre incendii anunțau clopotele bisericilor iar apa era adusă din cele mai apropiate surse. Orașul deținea mai multe butoaie, destinate în mod special livrării apei în caz de incendiu. Dar iată că cai orașul nu avea, pentru a căra aceste butoaie, municipalitatea conta pe căruțași și pe transportatorii de apă pe care îi aducea întâmplarea în zona incendiului și la fel, totul se făcea voluntar.

Desigur, cei din urmă făceau tot posibilul să scape de o asemenea datorie neplăcută, care nu le aducea nici un venit, mai pierdeau și timpul, prin urmare, la primele lovituri de clopot, aceștia erau primii care părăseau zona incendiului cât mai repede.

Și procesul stingerii pojarului începea anume cu prinderea acestor cetățeni iresponsabili pentru a organiza transportarea apei în clădirea arzândă. Apa, însă, de multe ori ajungea deja când nu mai rămânea nimic de stins. Cu toate că incediile se întâmplau rar, dar totuși se întâmplau, iar sistemul existent de suprimare a acestora era absolut ineficient.

Există rapoarte că în 1816 au fost achiziționate 2 țevi, 7 cai și un set de instrumente necesare – căngi, cârlige, topoare. În 1819, consiliul municipal a alocat 800 de ruble pentru repararea echipamentului de stingere a incendiilor existent și achiziționarea unui nou echipament.

Primul departament de pompieri cu adevărat organizat apare însă în Chișinău în anul 1829. S-a organizat brigada de pompieri, compusă din comandantul brigăzii de pompieri și 12 detașamente. Serviciul a fost subvenționat de către guvern, iar pompierii de rând primeau subsidii din veniturile orașului.

În 1830 serviciul avea următorul inventar: 8 cai, 5 țevi, 8 furtunuri, 8 butoaie, 8 găleți, 16 cârlige, 19 cange, 10 furci, 2 dricuri și 4 scări.

În același an, în 1830, guvernatorul de atunci Sorokunsky, a exprimat intenția construirii unei clădiri separate cu un turn de veghe pentru pompieri. O astfel de clădire a fost construită, dar mai târziu.

În perioada cuprinsă între anii 1830 și începutul anilor 1850, departamentul de pompieri a avut o existență tristă, suferind de lipsă de finanțare. Singura inovație în această perioadă – în 1851, pompierii din Chișinău au fost dotați cu echipament special – căști de metal.

În 1853, guvernatorul militar Fiodorov a petrecut un audit, în urma căruia a devenit clară necesitatea de a schimba ceva – caii erau bătrâni și nu erau de ajuns iar echipamentul în mare parte era deja foarte uzat.

În același an, 1853, a fost mărită echipa pompierilor, iar subvențiile guvernamentale pentru întreținerea acestora au crescut.

Despre organizarea ineficientă a serviciului de pompieri (și în general a serviciilor din oraș) spune următorul incident:

Odată cu creșterea finanțării în 1853, au fost comandate unelte speciale de la depoul din Moscova, care în 1857 au fost livrate la Chișinău.

Cu toate acestea, la sosire acestora, s-a dovedit că nu există oameni în oraș care poată lucra cu aceste instrumente noi. Prin urmare, guvernul regional a propus ca societățile urbane să aleagă din anturajul lor 3 persoane, de preferință meșteșugari, astfel încât să poată fi trimiși la depoul din Moscova pentru a învăța meseria de pompier și utilizarea echipamentului pentru incendii. Nu s-au găsit oameni interesați. Mai apoi, Duma s-a adresat consiliului meșteșugarilor, după care au ales 3 meșteri pentru instruire. După aproape doi ani (28 martie 1859), Consiliul de administrație a răspuns că „doritori de a călători și a se instrui nu sunt”.

Duma orășenească a trebuit să se adreseze la depourile din Moscova și Sankt-Petersburg, ca să fie trimis un specialist experimentat pentru a deservi și a opera noul echipament. Cu toate acestea, până când nu există informații dacă cineva a venit sau nu de acolo. Poate s-au descurcat și ai noștri până la urmă.

Cea mai mare parte a bugetului destinat serviciului de pompieri a fost cheltuită pe achiziționarea cailor și întreținera acestora. Cu toate acestea, caii tot nu erau suficienți. De exemplu, în anii 1850, Departamentul de Pompieri din Chișinău trebuia să aibă 56 de cai, în timp ce în realitate erau între 12 și 20 de ani, iar majoritatea erau bătrâni.

Abia în anii 1860, brigada de pompieri a fost adusă la 94 de bărbați, la 56 de cai.

Așa cum s-a menționat anterior, în anii 1830 s-a exprimat intenția construirii unei clădiri separate cu un turn de veghe pentru pompieri. În acest scop, a fost repartizat un lot de teren la marginea orașului pentru a construi o clădire și un turn. Periferiile orașului de atunci sunt centrul Chișinăului de acum. Un turn înalt, care putea fi văzut din aproape toate părțile orașului și din care era posibilă cercetarea întregului oraș, se afla în locul clădirii actuale a primăriei. Acesta poate fi văzut și pe unele fotografii rare și ilustrațiile din acea vreme.

Gravură din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, strada Alexandrovskaya. Turnul de pompieri din clădirea primăriei


Pictură din anul 1897. Turnul de pompieri din clădirea acturală a primăriei


Pictură din 1897. Turnul de pompieri și pompierii


Turnul de pompieri într-o imagine panoramică din 1889 (marcat cu săgeată)

Orașul a crescut odată cu trecerea timpului. În anul 1892, ca parte a construcției unei conducte de apă la Chișinău, au fost construite două turnuri de apă. Unul dintre ele, care a supraviețuit până în prezent pe strada A. Mateevici, a fost echipat cu o nouă unitate de pompieri. Turnul însăși a devenit un fel de turn de veghe – etajul superior a servit drept punct de observare, de unde era ușor de inspectat orașul în căutarea unor incendii.

---

Citat:
Departamentul de pompieride pe strada actuală A. Mateevici. Fotografie din anii 1920


Departamentul de pompieride pe strada actuală A. Mateevici. Fotografie din anii 1920

În 1905, din departamentul de pompieri al municipiului Chișinău făceau parte:

Comandantul departamentului de pompieri – 1
Pompierii superiori si muncitori – 60
Cai cu ham – 45
Furtunuri – 7
Mâneci pentru furtunuri – 14
Butoaie – 14
Frânghii de siguranță – 1
Căzi – 2
Căldări – 40
Scări – 12
Căngi – 18
Topoare – 40
Costul total este de 21.000 de ruble.

Echipele de pompieri profesionale, cu toate acestea, nu reușeau întotdeauna să facă față incendiilor. Societatea nu a putut rămâne indiferentă față de o chestiune atât de importantă ca salvarea oamenilor înșiși, prin urmare, brigăzile de pompieri voluntare au început să apară în tot Imperiul Rus. În 1897, această mișcare a fost legalizată – ministrul afacerilor interne a aprobat „Regulamentul Normal al Brigăzii Voluntare de Pompieri”.

Prima brigadă voluntară de pompieri din Chișinău a apărut în 1902 la inițiativa primarului Karl Schmidt. Echipa a fost condusă de inginerul Mikhail Konstantinovich Chekerul-Kush, cunoscut și ca arhitectul orașului, care lăsat locuitorilor din Chișinău, printre altele, și clădirea fostei Bănci orășenești (actuala Sala cu Orgă).

Nou-formata asociație de pompieri a fost finanțată la început doar din donațiile benevole ale participanților și ale scietății civile. Mai târziu, M.K. Chekerul-Kush, comandantul echipei, a reușit să găsească fonduri suplimentare, și a creat pe baza asociației de pompieri existente, de asemenea, un grup de coșari (hornari care curăță coșurile de fum și sobele de funigine) și o orchestră, care au adus venit suplimentar.


Karl Alexandrovich Schmidt (stânga) și Mikhail Konstantinovich Chekeril-Kush (dreapta)


Componența societății voluntare a pompierilor din Chișinău în 1914

Clopotele au rămas în continuare principalul mod de alertă a populației în situații de incendiu. Deci, într-unul din ziarele britanice din 1923, găsim următoarea fotografie intitulată „Alarmă de incendiu din România”, care ne ajută să ne facem o impresie mai clară despre organizarea serviciului de pompieri:

---

Citat:Mai jos scrie: „Cu cât se dezvoltă mai mult un oraș, cu atât mai eficiente trebuie să fie măsurile pentru a combate incendiile. În Chișinău (România) pe strada principală, atârnă două clopote, care servesc ca alarmă în caz de foc”.

După clădirea de pe fundal, putem stabili și locul – intersecția bulevardului actual Ștefan cel Mare și strada Mihai Eminescu.

În 1934, în Chișinău, lucrau mai mult de 60 de pompieri.


Departamentul de pompieri de pe strada actuală. A. Mateevich. anul 1936

În 1940, în oraș au existat două departamente de pompieri: unul în partea de sus a orașului, celălalt în partea de jos. Primul, pe strada actuală A. Mateevici, a fost menționat deja mai sus. Al doilea a fost pe strada Veniamin Costache, 20 (fosta stradă Konstantinovskaya). Acum, această stradă nu mai există, dar era situată aproximativ între strada actuală Romană (aproape paralelă cu ea) și biserica armeană.

În perioada sovietică, serviciul de pompieri din Chișinău a continuat să se dezvolte împreună cu orașul. Începând cu 1 ianuarie 1983, societatea voluntară de stingere a incendiilor din oraș includea 282 de organizații primare – peste 70.000 de persoane.

În prezent, serviciul de pompieri din Chișinău a fost reorganizat în Departamentul de Pompieri și Salvatori al Serviciului Protecție Civilă și Situații Excepționale și continuă să salveze locuitorii din oraș și proprietățile lor de foc.

SURSA : https://www.altfel.md