pompieri

Citat:În fotografia de mai jos sînt eu; 18 august 2006 în curtea Pompierilor de la Tulcea. Eram întins pe targa Smurdului şi acelea erau primele momente în care mă simţeam în siguranţă în orele care au urmat accidentului meu.

Cînd am fost adus la Sfîntu Gheorghe în barca în care plecasem spre Insula Sahalin în acea dimineaţă, eram întins pe spate corect şi nu simţeam nici o durere. Medicul de acolo m-a văzut şi a identificat rapid diagnosticul de leziune pe coloană la nivel cervical. Înainte să fiu transferat pe şalupa-ambulanţă care m-a luat din Sfîntu şi m-a dus pînă la prima localitate de unde puteam fi preluat cu o maşină, am fost preluat pe o saltea vacuum iar gîtul mi-a fost fixat într-un guler care ar fi trebuit să mă împiedice să fac mişcări involuntare ce mi-ar fi agravat starea. Numai că bucata aceea de plastic era total nepotrivită pentru mine şi mi-a dat dureri insuportabile pe parcursul întregului traseu. La Murighiol am fost transferat pe o ambluanţă terestră pentru a putea ajunge la Tulcea. Însă nu doar pacientul trebuia transferat pe altă maşină, recuzita trebuia recuperată şi ea. Aşa că mi-au dat jos gulerul pe care îl aveam deja şi mi l-au înlocuit cu un altul, aflat pe inventarul celuilalt echipaj. Încercaţi doar să vă imaginaţi ce manevre presupune schimbarea unui guler cervical, cu ce riscuri se face şi de fapt, cu ce justificare.

Cînd am ajuns în Tulcea, mă aştepta deja elicopterul SMURD. Cînd am fost preluat de echipajul îmbrăcat în roşu, a fost ca o trecere spre un vis liniştit, hipnotic şi, în acele moment, era exact ce eu aveam nevoie. Felul în care m-au manevrat, tehnicile ordonate de transfer, precizia şi prudenţa desăvîrşită cu care au intervenit, faptul că nu am mai simţit durere, toate astea m-au ajutat enorm. Gulerul SMURD-ului a fost al treilea pe care l-am avut de la momentul accidentului. Îmi amintesc perfect, era dintr-un material buretat, confortabil, adaptat perfect pentru mine. Apoi nu-mi mai amintesc decît că membrii echipajului SMURD mă întrebau dacă sînt bine, dacă aveam nevoie de ceva. Am aţipit. M-am simţit, pentru prima dată, din acea dimineaţă, pe mîini bune.

Am fost transportat la Spitalul Bagdasar Arseni din Bucureşti şi dus pe o secţie ce părea anticamera terapiei intensive. Purtam gulerul SMURD-ului care plecase deja spre un alt caz grav. Am cunoscut lumea tenebroasă a spitalelor bine de tot în lunile pe care le-am petrecut acolo şi în următorii ani, dar nu am să uit niciodată expresia cinic-satisfăcută a asistentei care a constatat că uite, ăştia de la SMURD şi-au uitat gulerul, ce bine, ne-am ales noi cu unul nou. Ştiu că povestea asta frizează absurdul, dar personalul care m-a preluat a reuşit să împingă limita la un nivel superior. Deşi era evident că aveam gîtul bine imoblizat cu gulerul acela – şi ăsta este rolul unui asemenea accesoriu pînă la urmă – s-au grăbit să mi-l schimbe şi pe acesta cu un altul. Cu două mărimi mai mare şi, practic, absolut inutil: îmi amintesc şi acum că îmi mişcam capul dreapta-stînga de durere nopţi întregi, pentru că era singura mişcare pe care o puteam face atunci. Din cauza lui am făcut o rană profundă în zona occipitală, descoperită tîrziu şi operată aproape fără anestezie. Dar asta e deja altă poveste.

Într-o ţară normală, un pacient cu o leziune înaltă pe coloană nu ar fi trecut niciodată prin aşa ceva. Patru manevre inutile şi riscante pentru o bucată de plastic care nu însemna nimic pentru ei dar putea să însemne foarte mult pentru mine. În toată povestea asta secvenţială, abia SMURD-ul s-a comportat cu adevărat profesionist şi mi-a dat, pentru cîteva ore, sentimentul de securitate de care ai nevoie cînd eşti foarte vulnerabil, şi impresia că trăieşti într-o ţară civilizată, care are grijă să nu-ţi distrugă (de exemplu din calcul economic) şansa la viaţă.

Experienţa pe care am avut-o cu SMURD-ul m-a marcat profund: lor le datorez faptul că am putut ajunge în cel mai scurt timp la spital într-un moment critic şi faptul că sînt în viaţă acum. Incontestabil şi datorită celor care au urmat, dar profesionalismul şi disciplina cu care a intervenit SMURD-ul în momentele-cheie mă fac să mă înclin în faţa acestor oameni, şi, mai ales, în faţa celui care a creat acest sistem. Mi se pare un moment bun să spun RESPECT, SMURD!

Şi MULŢUMESC!

p.s. De fapt, în fotografia de mai sus nu sînt eu. E făcută la Suceava şi a fost preluată din galeria de fotografii a SMURD-ului. Cine apare acolo e irelevant, pentru mine ea este echivalentă cu o experinţă personală pe care o rememorez cu strîngere de inimă şi cu recunoştinţă.