pompieri

Citat:„Ardeee… arde Iașul!” a fost strigatul de disperare și ajutor care s-a auzit de multe ori în istoria orașului, fie după ce a fost atacat și jefuit, fie din neatenția și lipsa de responsabilitate a propriilor cetățeni.

Timp de sute de ani, atacurile și jafurile asupra Iașului au fost urmate adesea de incendierea localității, în întregime sau într-o proporție considerabilă. Acestea au fost provocate, în cea mai mare parte și aproape alternativ, de turci sau tătari. O primă mențiune este într-un letopiseț rusesc unde se arată că turcii au dat foc Iașului în 1476. Apoi, în 1510 are loc un incendiu provocat de incursiunea tătarilor în Moldova. Și tot tătarii, în frunte cu fiul hanului, Bet Ghirei, sunt cei care peste trei ani au prădat Moldova și au dat foc Iașului. În 1538 „a venit rândul” otomanilor, aceștia incendiază clădirile nou construite pe ruinele târgului pârjolit anterior de tătari. Urmează atacul tătărăsc din anul 1574 când, după uciderea lui Ioan Vodă, sunt arse majoritatea orașelor Moldovei, inclusiv Iași.

Povestea marilor incendii continuă cu cel din 1650. Atunci cazacii și tătarii au atacat Moldova și au dat foc capitalei acesteia pentru că Vasile Lupu a refuzat căsătoria fiicei sale cu fiul hatmanului cazacilor ucrainieni (căsătoria va avea loc totuși peste doi ani!). Miron Costin scria că „au ars atunce tot orașu”, curtea fiind abandonată de dărăbanii (ostașii pedeștri) lăsați de domn pentru pază, iar oamenii s-au adăpostit în Codrii Iașilor din apropiere.

După jaful și incendiul din 1650, a urmat marele incendiu provocat de polonezi în 1686. Situația a fost atât de dramatică încât oamenii, pentru a scăpa de foc sau de pericolul robiei, s-au ascuns la curte sau prin mănăstiri, singurele locuri fortificate din oraș.

„Ardeee… arde Iașul!” a fost strigatul de disperare și ajutor care s-a auzit de multe ori în istoria orașului, fie după ce a fost atacat și jefuit, fie din neatenția și lipsa de responsabilitate a propriilor cetățeni.

Timp de sute de ani, atacurile și jafurile asupra Iașului au fost urmate adesea de incendierea localității, în întregime sau într-o proporție considerabilă. Acestea au fost provocate, în cea mai mare parte și aproape alternativ, de turci sau tătari. O primă mențiune este într-un letopiseț rusesc unde se arată că turcii au dat foc Iașului în 1476. Apoi, în 1510 are loc un incendiu provocat de incursiunea tătarilor în Moldova. Și tot tătarii, în frunte cu fiul hanului, Bet Ghirei, sunt cei care peste trei ani au prădat Moldova și au dat foc Iașului. În 1538 „a venit rândul” otomanilor, aceștia incendiază clădirile nou construite pe ruinele târgului pârjolit anterior de tătari. Urmează atacul tătărăsc din anul 1574 când, după uciderea lui Ioan Vodă, sunt arse majoritatea orașelor Moldovei, inclusiv Iași.

Povestea marilor incendii continuă cu cel din 1650. Atunci cazacii și tătarii au atacat Moldova și au dat foc capitalei acesteia pentru că Vasile Lupu a refuzat căsătoria fiicei sale cu fiul hatmanului cazacilor ucrainieni (căsătoria va avea loc totuși peste doi ani!). Miron Costin scria că „au ars atunce tot orașu”, curtea fiind abandonată de dărăbanii (ostașii pedeștri) lăsați de domn pentru pază, iar oamenii s-au adăpostit în Codrii Iașilor din apropiere.

După jaful și incendiul din 1650, a urmat marele incendiu provocat de polonezi în 1686. Situația a fost atât de dramatică încât oamenii, pentru a scăpa de foc sau de pericolul robiei, s-au ascuns la curte sau prin mănăstiri, singurele locuri fortificate din oraș.

„Ardeee… arde Iașul!” s-a strigat cu disperare și când incendiile au fost cauzate de neatenția și iresponsabilitatea oamenilor sau au fost puse intenționat de „răi voitori și vagabonţi”. Nici nu era greu să se pornească un foc în vremurile în care majoritatea caselor erau construite din lemn și acoperite cu paie, stuf sau draniță ce se aprindeau la cea mai mică scânteie. În plus, pârjolurile au căpătat proporții înspăimântătoare și s-au răspândit rapid din mahala în mahala, construcțiile fiind foarte apropiate una de alta, iar ulițele foarte înguste. În urma unui astfel de prăpăd, orașul rămânea pustiu, focul făcea scrum, deopotrivă, bordeie și curți boierești. Și tot atunci cădeau pradă flăcărilor bunuri culturale, artistice şi documentare. La toate acestea s-au mai adăugat lipsa apei și a unei structuri bine organizate care să intervină imediat pentru localizarea și stingerea focului.

Până la apariția „roții de pojarnici“, străbunica pompierilor, și chiar mulți ani după aceea, au fost mai multe încercări ale administrațiilor pentru a rezolva problema incendiilor, dar soluțiile găsite nu au fost întotdeauna cele mai eficiente.

Drept urmare, în 1646 s-au înregistrat peste 40 de incendii. De asemenea, în 1723, în timpul domniei lui Mihai Racoviță, a ars o mare parte din oraș: Curtea Domnească, Biserica Sfântul Nicolae și casele de după iazurile de la Curtea Domnească. Peste doi ani, în 1725, incendiul care a pornit de la Biserica Sfântul Dumitru Balș a cuprins Ulița Mare (actualul Bulevard Ștefan cel Mare) și Curtea Domnească.

Unul dintre cele mai mari incendii a fost cel din 1735 când a fost afectat Târgul de Sus. Focul a izbucnit de la Biserica Armenească și s-a extins în câteva ore pană la Golia și Sărarie. Documentele consemnează panica populației disperate de flăcările care cuprindeau orașul și imposibilitatea de a stinge focul din cauza lipsei apei.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sunt informații despre incendiul din 1753 care a distrus aproape întreg orașul. Atunci au fost transformate în scrum Curtea Domnească, Feredeul Mare (Baia) și locuințele din jur. Câțiva ani mai târziu, în 1766 un alt incendiu distruge din nou o parte din oraș.

În 1785, focul a făcut scrum Palatul Principelui, una dintre cele mai vechi construcţii din oraş. Alexandru Mavrocordat s-a refugiat atunci la reședința mitropolitului care însă a ars la scurt timp după ce a ajuns acolo. Situația s-a repetat și după ce ulterior s-a stabilit la Galata unde au luat foc casele egumenești ale mănăstirii. Domnitorul, zis și „Pârlea Vodă”, parcă era urmărit de foc în toate locurile în care se muta!

Evenimentele istorice din anul 1821 din Moldova au cauzat foarte multe incendii, cu pagube imense, mai ales prin pierderea ireparabilă a unor documente şi obiecte de artă ce se găseau în imobilele mistuite de foc. Un an mai târziu, în februarie 1822, ard peste 250 de case, iar la 10 august, același an, un incendiu care a durat 7 ore preface în cenuşă numeroase clădiri, între care 11 biserici şi 6 sinagogi.

Vorbind despre incendiul din 1827, cronicarul Manolache Drăghici precizează că: „La 1827, iulie în 19 au fost focul cel mare în care s-a topit ispisoace şi acte vechi ale pământului, aflătoare în arhiva Vistieriei şi a Divanului, ce se ţinea de condicarul Curţii sau Izbaşa“. Incendiul, care a distrus două treimi din construcțiile Iașului, nu a ocolit nici bordeiele sărăcăcioase din mahalale, dar nici casele boiereşti sau Curtea Domnească.

Deși Regulamentul Organic, pus în aplicare în Moldova la l ianuarie 1832, cuprindea dispoziții speciale privind apărarea orașelor împotriva incendiilor, aceste „măsuri feritoare de foc“ nu au fost puse în aplicare, dovadă că în același an a izbucnit un incendiu care nu a putut fi oprit. La fel și cel din anul următor – la 25 iunie 1833, un foc imens a pornit din mahalaua Tătărașilor și care, odată ajuns în partea mai înaltă a orașului, s-a împărțit în două ramuri. Au fost făcute scrum atunci 262 de case și două biserici… A urmat un incendiu mare și în 1844 care a distrus partea de nord-vest a orașului.

Se pare că aceste ultime situații aveau să schimbe atitudinea autorităților. La ordinul generalului Kisselef, Sfatul administrativ propune înființarea unei „roate“ (companii) de pojarnici, înzestrată cu toate uneltele necesare în caz de foc. Încă din noiembrie 1833, se întocmește un proiect „pentru formarisirea comandei de foc supt numire de pojarnici, pentru oraşul Eşi“. A fost un pas important în evoluția ulterioară a structurilor care vor interveni eficient pentru apărarea Iașului împotriva incendiilor.