pompieri

Citat:La începuturile organizării serviciilor primăriei, serviciul salubrităţii se ocupa şi de stingerea incendiilor ce apăreau destul de des, explicabil dacă ţinem seamă de starea locuinţelor şi materialele inflamabile din care erau clădite. Aşa se întâmpla la începutul lunii noiembrie 1879, când luau foc casele comerciantului P. Violatos; sacagii ce contribuiseră atunci la stingerea incendiului au fost însă refuzaţi atunci când au cerut primarului, o suma de bani „pentru stricăciunile ce li s-au cauzat.” Motivaţia stătea în scutirea acestora de orice taxe către primărie. Prefectul Remus Opreanu a respins, la rândul său, decizia consilierilor, afirmând: „În interesul comunei chiar, Primăria va plăti sacagiilor minima sumă ce cer pentru despăgubire.”

La 1886 consiliul lua în discuţie dotarea acestui serviciu cu „instrumentele” necesare şi lua dispoziţia ca sacagii care nu erau de rând „de a-şi da sacalele noaptea la cazarma pompierilor, să ţină acasă sacalele pline cu apă, astfel ca la caz de incendiu sa meargă de-a dreptul la locul de sinistru.” Pentru necesităţile serviciului s-a cumpărat, de la firma Knaust din Viena, o pompă cu accesoriile sale, în valoare de 3500 lei, din bugetul anului 1888.

Despre activitatea acestor pompieri aflăm şi din procesul verbal al şedinţei de consiliu de la 26 ianuarie 1889, atunci când, pe baza referatului „şefului de pompieri” se lua o decizie de a veni în sprijinul lor: „În vedere că aceşti agenţi au dovedit mare zel pentru stingere focului, şi unii din ei au fost recomandaţi pentru medalia “Serviciului credincios”, [primarul] propune ca pentru încurajarea lor să li se plătească de comună hainele arse. Consiliul împărtăşind vederile D-lui primar, dispune a se prevedea în bugetul anului viitor suma de 400 lei din care să se plătească hainele şi cismele acelor agenţi, arse la incendiu.”

Din nevoia îmbunătăţirii activităţii acestui serviciu, în vara anului 1901 se numea o comisie formată din consilierii A. Zissu şi Petre Grigorescu; din cuprinsul referatului lor aflăm situaţia serviciului, la acea dată: „Serviciul de pompieri nu are nici o organizaţiune şi nici oamenii nu sunt afectaţi unei specialităţi. Acest serviciu reclamă o organizaţiune aşa ca fiecare om să aibă o destinaţiune şi în timp de acţiune să ştie ce trebuie a lucra. Oricât de bun ar fi un comandant, ochiul său în timpul acţiunii nu poate fi împărţit asupra acţiunei fiecărui om, în parte, ci aceştia trebuie deprinşi mai dinainte şi să-şi cunoască rolul; de aceea am propus numărul pompierilor la 19, număr destul de răstrâns, care nu suferă nici o scădere.” Lipsa normativelor este remarcată tot acolo: „Atât serviciul de pompieri cât şi al curăţeniei, nu au regulamente şi nici o normă de conducere. Aceste regulamente se impun de urgenţă, pentru garantarea mersului regulat al serviciilor.”

În anul 1910, consilierul ajutor de primar, Virgil Andronescu, a fost trimis la Piatra Neamţ, pentru a studia organizarea serviciului de incendiu din acel oraş, dovadă a interesului autorităţilor locale pentru buna rânduială a acestei activităţi. La un an după aceasta, în şedinţa sa de la 19 iulie 1911, consiliul comunal a discutat şi aprobat Regulamentul asupra serviciului pompierilor.

Existenţa unui regulament nu rezolva însă toate problemele legate de activitatea pompierilor. În anul 1914 comandantul pompierilor din oraş întocmea un referat ce urma să se ia în considerare la alcătuirea bugetului viitor. Cităm din acest document: „Ştiut fiind că oraşul s-a mărit colosal în comparaţie cu anii trecuţi şi mai cu osebire după cum s-a remarcat la diferitele incendii ce am avut într-un interval relativ scurt, numărul de 4 gradaţi şi 20 pompieri este absolut insuficient pentru o localizare mai grabnică, mai ales când incendiul ar fi mai puternic…” În condiţiile dotării cu noile pompe Ajax, la care se foloseau 6 pompieri, se solicita mărirea schemei la 36 de angajaţi.

Rezolvarea acestei probleme ţinea însă de profesionalizarea acestui serviciu, ceea ce la acel timp însemna militarizarea lui, aşa cum rezulta şi din răspunsul inspectorului pompierilor militari adresat în ianuarie 1925, la solicitarea primarului Virgil Andronescu: „Soldaţii pompieri ce se trimit în diferite oraşe spre a întemeia servicii militare, nu sunt oameni luaţi fără nici un rost din diferite corpuri de trupă; aceşti oameni sunt luaţi numai din actualele unităţi de pompieri militari, deci oameni recrutaţi speciali pentru pompieri şi instruiţi în această meserie de specialitate, pe cunoştinţele şi calităţile cărora, oraşele să se poată bizui la nevoie.”

Militarizarea presupunea însă ca oraşul să suporte integral toate cheltuielile de întreţinere, să pună la dispoziţie o cazarmă confortabilă pentru trupă şi locuinţă de serviciu pentru comandant, precum şi să asigure dotarea serviciului cu materialele şi utilajele necesare. Toate aceste condiţii au fost acceptate de primăria Constanţei, ce dorea să asigure buna funcţionare a acestui serviciu atât de necesar. Serviciul de pompieri a fost reorganizat prin prin Legea pentru organizarea Corpului de Pompieri militari în anul 1936. Ca urmare, un „regulament de organizarea şi funcţionare a serviciului de pompieri al municipiului Constanţa” este întocmit şi aprobat de minister, la 10 decembrie 1943. Pentru acoperirea cheltuielilor, urmau a se încasa impozite pe valoarea locativă a clădirilor dar şi pe valoarea de asigurare, plătite de societăţile respective.

Primăria municipiului Constanţa a pus la dispoziţie aparatele şi utilajele de stins incendiu, precum şi localul pentru cazarmă, situat în strada Mircea cel Mare. Tot în sarcina Primăriei Constanţa cădea întreţinerea trupei, dar şi a clădirilor, procurarea de maşini şi aparate de stins incendiile, „precum şi orice alte îmbunătăţiri ce se vor indica de comandantul pompierilor militari prin rapoarte scrise.” Un nou regulament în acest sens era aprobat la 3 decembrie 1947.