pompieri

Citat:„Dacă cineva pune foc casei altei persoane în timp ce oamenii dorm înăuntru, pe deasupra achitării pagubei făcute şi a unei plăţi pentru timpul cât ea (casa) nu a fost folosită va trebui să plătească celui care a avut casa două mii cinci sute de denarii (adică şaizeci şi doi de solidi şi jumătate). Şi oricine era înăuntru şi a scăpat trebuie să-l aducă (pe incendiator) la judecată, iar acesta va plăti fiecăruia dintre ei o răscum­părare de două mii cinci sute de denarii (adică şaizeci şi doi de solidi şi jumătate) şi el (incendia­torul) trebuie să înapoieze orice vor fi pierdut ei acolo..."
(Pactus XVI din Legea Salică, capitolul privitor la incendiul provocat cu bună ştiinţă)

Datorită codurilor de legi germa­nice din Evul Mediu timpuriu, avem informaţii despre legislaţia anti­incendiu a regatelor barbare occiden­tale, ce caracterizează o societate rurală foarte pragmatică. Unul dintre cele mai cunoscu­te codexuri medievale a fost Legea Salică, ce poartă numele francilor salieni. Respectiva colecţie de legi, a cărei redactare a început pe timpul domniei regelui Clovis I, la sfârşitul secolului al V-lea, cuprinde 72 de articole. Forma finală a codului datează din vremea lui Carol cel Mare (768-814). Când izbucnea un incendiu, la stingere participau toţi membrii comunităţii, ce se ajutau cu tehnica rudimentară a epocii. După renaşterea urbană din secolul al XI-lea, această sarcină va fi preluată de către breslele şi gărzile orăşeneşti.
În Evul Mediu, incendiile se soldau, frecvent, cu distrugeri impor­tante, ce impuneau reconstruirea din temelii a oraşelor. Bernard Chevalier, în cartea sa despre oraşele Franţei între secolele XIV-XVI, ne spune că: „Toulouse dispare în mai 1463, într-o vâlvătaie îngrozitoare ce ţine cincisprezece zile, Bourges este mistuit în 1487, Troyes în 1524, iar lista s-ar putea lungi foarte, foarte mult". Majoritatea caselor se construiau din lemn sau paiantă şi erau foarte înghesuite. Cel mai des, incendiile izbucneau de la brutării, fierării sau din magaziile de lemne şi fân. Aceste lucruri explică propagarea cu deosebită rapiditate a flăcărilor. La 1854, „Jurnalul unui burghez din Paris" povesteşte că, în incendiul din Troyes, „mai bine de trei mii de persoane care erau foarte bogate au sărăcit... şi...cea mai mare parte a oraşului s-a făcut scrum". Cronologia incendiilor catastrofale, ce au afectat oraşele france­ze de-a lungul timpului, conturează un tablou sumbru în care autorităţile par depăşite de situaţie. Adevărul este cu totul altul, şi anume că, de-a lungul secolelor XV-XVIII, au fost luate măsuri de prevenire a incendiilor, la posibilităţile epocii, iar odată cu inovaţiile tehnologice de după Renaştere, oraşele s-au înarmat treptat şi cu pompe manuale de stingere. O hotărâre a parlamentului parizian de la 1558 spune că "pe toate străzile unde s-au pus străji de noapte, va sta câte un om, cu foc şi lumină." Hotărârile stărilor gene­rale din 1560, precum şi reglementările adoptate la Paris în 1607, conţin măsuri împotriva incendiilor. Abbeville în 1466, Dijon în 1524 şi Grenoble în 1556, interzic acoperişurile din paie. După dezastrul londonez din 1666, autorităţile oraşelor occidentale iau atitudine tot mai hotărâtă privind combaterea incendiilor. Ele caută să îndepărteze meşteşugurile ce utilizează foc deschis din centrul aglome­rărilor, fixează norme privitoare la grosi­mea zidurilor, interzic să se facă foc în camerele fără coş, să se păstreze în oraş cânepă netăiată şi să se depoziteze lemn în centrul localităţilor. O ordonanţă regală franceză din 1781 obliga cetăţenii la curăţarea coşurilor de patru ori pe an. În ciuda acestor măsuri, Franţa „Secolului Luminilor" cunoaşte incendii de propor­ţii, cum a fost cel din Rennes, din decembrie 1720, care a lăsat fără adăpost 8.000 de oameni şi a distrus 945 de clădiri. Registrele parohiale consemnează aproa­pe 7000 de morţi şi răniţi. Au fost chemaţi în ajutor şi militarii regimentului Auvergne. Reconstruirea oraşului a durat aproape 30 de ani. La 1770, un raport despre poliţia pariziană întocmit, din ordinul prefectului Antoine de Sartine, la cererea împărătesei Austriei, Maria Tereza, informează: "există 30 de pompe de incendiu repartizate în Paris, în tot atâtea depozite diferite...montate pe nişte căru­cioa­re cu care pot fi cărate uşor şi repede. Apa necesară este (...) repartizată în 11 depozite unde se ţine în 30 de butoaie, întotdeauna pline...montate pe cotigi cu hulube (...). Pe măsură ce butoaiele se golesc la stingere, sînt duse şi umplute la loc din nişte guri aflate pe diferite străzi ale cartierelor, unde trec pe sub pământ nişte ţevi care duc apa la cişmele." Fapt interesant, depozitele cu materiale de incendiu erau adăpostite în mănăstiri. În 1716, la Paris a fost creată prima brigadă de pompieri, cunoscută sub numele de „Compagnie des garde-pompes", cu un efectiv de 62 de oameni. Conducerea unităţii nou înfiinţate a fost încredinţată de către regent lui François Dumouriez du Perier. Funcţia s-a păstrat în familia Dumouriez până în anul 1760. Multe oraşe franceze urmează exmplul Parisu­lui, ca de exemplu Grenoble. Consulii acestuia au fost obligaţi de către parla­men­tul provinciei Dauphiné să înfiinţeze un serviciu de pompieri. În martie 1733, autorităţile franceze au decis ca inter­venţiile pompierilor să fie gratuite pentru populaţie, iar la 1750, brigăzile franceze au primit uniforme, urmând ca peste şase ani să primească şi căşti de protecţie, la recomandările regelui Ludovic al XV-lea. Tot în aceste timpuri a apărut, din limba franceză, cuvântul „pompier". În memo­riul întocmit pentru Maria Tereza se precizează, referitor la depozitele unde se păstrau pompele, că şaisprezece dintre acestea sunt, în acelaşi timp, corpuri de gardă pentru pompieri, unde oamenii se puteau duce zi şi noapte pentru a cere ajutor. Restul de paispre­zece erau, la rândul lor, păzite de pom­pieri, în scopul întreţinerii pompelor. În anii premer­gători Revoluţiei de la 1789, Gărzile franceze, unităţi ale garnizoanei Parisu­lui, au primit ordinul de a ieşi din cazărmi pentru a-i ajuta pe pompieri la stingerea incendiilor. Scriitorul Louis-Sébastien Mercier, în „Tableau de Paris", observa: „Regimentul gărzilor franceze, care nu era decât o povară pentru oraş, pe care-l scandaliza prin delicte îngrozitoare, a devenit în sfârşit folositor, primind ordin de la colonel să iasă din cazărmi la prima alarmă de incendiu...şi acolo să acorde tot ajutorul necesar, după natura primejdiei. Soldaţii, echipaţi cu ustensilele trebuin­cioa­se, lucrează cu o iuţeală şi cu o pricepere de toată lauda. De când cu noul ordin, rareori se mai întâmplă ca incendiile să facă pagube mari."

Cătălin Eftene