pompieri

Citat:La 1241, hoardele mongole invadatoare, în trecerea lor sângeroasă prin Transilvania, incendiază Alba-Iulia, Clujul, Oradea, Rodna şi Sibiul. Prăpădul din Oradea este descris de către călugărul italian Rogerius în "Carmen miserabile".

În martie 1554, un detaşament otoman, trimis să-l mazilească pe Mircea Vodă Ciobanul, jefuieşte Bucureştiul şi îi dă foc.
În toamna lui 1596, tătarii ard Bucureştii. Cronicarul Balthasar Walther descrie nenorocirea: „astăzi de-abia se mai înfăţişează călătorului ici şi colo câte o casă, biserici stricate, ziduri în ruină...”

La 30 aprilie 1676, Sighişoara cade pradă unui incendiu devastator. Andreas Gobbel, jude regal, scrie: „...bătea atunci un vânt straşnic care a dat focului o forţă extraordinară. În acest incendiu au pierit vreo 20 de oameni, astfel încât nu li s-au mai găsit nici oasele”. În decurs de şase ore, au ars 624 de case, 120 de ferme, şapte turnuri de apărare, printre care şi cel cu ceas, şi două biserici.

În după-amiaza zilei de 21 aprilie 1689, aproape întreg Braşovul a fost cuprins de flăcări. Au murit 300 de oameni, arşi, sub zidurile ce se prăbuşeau sau asfixiaţi în pivniţele unde căutaseră adăpost. Printre altele, au fost distruse catedrala, cunoscută astăzi sub numele de Biserica Neagră, şi valoroasa bibliotecă a colegiului fondat de umanistul Johannes Honterus.

Pe 22 februarie 1739 au luat foc casele Mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti. Constatin Daponte relatează în ale sale „Ephemerides daces”: „...au ars atunci 16 case boiereşti, 49 de case de negustori, 77 de case mai mici, 5 chilii mănăstireşti, 40 de măcelării şi 9 prăvălii”.
Cel mai mare incendiu al epocii fanariote a izbucnit la o farmacie din zona centrală a Bucureştiului, în ziua de 28 august 1804. Au fost distruse 600 de case şi 2000 de prăvălii.

În vremea lui Ioan Vodă Caragea, la 1813, a ars Curtea Domnească din Dealu Spirii, zidită de către Alexandru Ipsilanti. Contele Auguste de Lagarde, în trecere prin Bucureşti, scrie: „...alergai la fereastră şi văzui chiar în faţa mea palatul principelui Valahiei cu totul în foc...Pompierii acoperiţi cu un fel de coif şi cu o îmbrăcăminte romană se urcară pe acoperişurile aprinse...”.

Cel mai mare incendiu din istoria Iaşiului a avut loc pe 19 iulie 1827. Prinţul Nicolae Şuţu povesteşte în memoriile sale: „Stând dinaintea unei fereşti, zării o lungă şi groasă coloană de fum ce se ridica după un deal...Ardea în Iaşi...Toată Uliţa Mare, începând de la clădirile unde se află acum Academia şi până la Curtea Domnească, era cuprinsă într-o flacără întreagă”. La rândul său, consulul Franţei nota: „Nu se văd decât oameni disperaţi ce plâng pe locul unde şi-au pierdut averea sau părinţii şi prietenii”.
Pe 29 iulie 1834, oraşul Târgu Secuiesc se transformă în scrum. Incendiul a mistuit 420 de gospodării din cele 558, iar paguba a fost estimată la peste 1.200.000 de florini, o sumă considerabilă pentru acea vreme. Focul a izbucnit în jurul prânzului, dintr-o locuinţă aflată lângă şcoala militară de subofiţeri.

Aradul este cuprins de flăcări în ziua de 27 august 1834. După această dată, edilii oraşului o formaţie voluntară de pompieri.

Cel mai devastator incendiu din istoria Bucureştiului, cunoscut sub numele de „Focul cel Mare”, a izbucnit pe 23 martie 1847, în ziua de Paşte. Focul a fost provocat de joaca băieţelului cluceresei Zinca Drăgănescu. Copilul a descărcat un pistol spre podul plin cu fân al şopronului din spatele casei. Ajutate de un vânt puternic, flăcările s-au întins cu repeziciune, cuprinzând o treime din oraşul de atunci. Datorită eforturilor supraomeneşti ale pompierilor militari, ajutaţi şi de alte unităţi din garnizoană, extinderea sinistrului a fost împiedicată. Anton Pann ne descrie grozăvia: „...sub ochii îngroziţi ai localnicilor refugiaţi pe Dealul Mitropoliei, se desfăşura spectacolul înspăimântător al Bucureştilor în flăcări. Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor. Pe uliţe, oamenii alergau înspăimântaţi, răsunau comenzile militare şi vaietele deznădăjduiţilor flăcări”. Atunci au căzut pradă limbilor de foc peste 2000 de clădiri şi au murit 15 persoane, printre care şi un pompier militar. La o săptămână de la dezastru, pământul nu se răcise încă.

La 4 ianuarie 1882, celebrul circ Krembser din Bucureşti a fost mistuit de flăcări, dezastru în care au pierit şi 33 dintre cei mai frumoşi cai ai circului. Însuşi regele Carol I s-a dus la locul tragediei.

În martie 1884 a luat foc aripa dreaptă a palatului universităţii bucureştene. Flăcările au transformat în amintire celebra colecţie botanică a doctorului Dimitrie Brândză şi o parte din exponatele Muzeului de Antichităţi şi ale Şcolii de Belle-Arte. Pompierii au reuşit să salveze Cloşca cu puii de aur, vestita orfevrărie gotică, învelind fiecare piesă cu propriile vestoane şi aruncându-le, pe ferestre, în braţele camarazilor ce acţionau în exteriorul clădirii.

În seara zilei de 8 decembrie 1926 a izbucnit un incendiu la acoperişul clădirii Palatului Regal. Grinzile de brad din structura de rezistenţă au favorizat extindererea cu repeziciune a flăcărilor. Acoperişul s-a prăbuşit, astfel că focul s-a întins la sala tronului, sala de ceremonie şi sufragerie. Au intervenit echipaje de pompieri militari de la posturile Central, Cometa, Foişor şi Radu Vodă. După 12 ore, sinistrul a fost lichidat. Comisia pentru cercetarea cauzei de incendiu, condusă de procurorul general, a emis supoziţia producerii unui scurt-circuit electric.

În noaptea de 7 spre 8 februarie 1930, un puternic incendiu a cuprins podul Liceului Carol I din Craiova. Din cauza vântului, flăcările s-au propagat spre cupola centrală a clădirii. După o intervenţie de aproape 14 ore, echipajele Secţiei de Pompieri Craiova au reuşit să stingă focul.

Cea mai tristă pagină din istoria luptei cu flăcările a fost scrisă pe data de 18 aprilie 1930, în localitatea Costeşti din judeţul Argeş. Atunci au murit 108 persoane, în majoritate copii. Incendiul a izbucnit în interiorul bisericii, din cauza unei lumânări, şi a cuprins podul. Focul s-a extins la acoperiş şi la pereţii din lemn. Cele 130 de persoane aflate în lăcaş nu s-au putut evacua prin ferestrele prevăzute cu gratii, dar nici prin uşa foarte îngustă. O parte dintre adulţi s-au putut salva. Copiii, cuprinşi de panică şi orbiţi de fumul înecăcios, s-au îngrămădit spre ieşire, dar au blocat-o. Acoperişul şi pereţii s-au prăbuşit, arzând cu o vâlvătaie puternică. Din cauza terenului accidentat, autospeciala Secţiei de Pompieri Piteşti a reuşit să se apropie doar la 200 de metri de biserica în flăcări. Cu ajutorul mai multor linii de furtun, incendiul a fost stins aproape de miezul nopţii. Până spre dimineaţă, pompierii militari au scos trupurile carbonizate ale victimelor.

La 8 mai 1934, în jurul prânzului, s-a declanşat un mare incendiu la Seminarul „Patriarhul Miron” din Câmpulung Muscel. De la o grindă de lemn lipită de coşul bucătăriei, focul a cuprins podul clădirii, unde se aflau dormitoarele seminariştilor. Flăcările s-au extins la clopotniţă şi, din cauza şiţelor aprinse purtate de vânt, au ajuns şi la câteva locuinţe din cartierul Negru Vodă. Militarii secţiei de pompieri din localitate, împreună cu cei din Regimentul 30, au evacuat populaţia, în paralel cu operaţiunile de stingere. Datorită ajutoarelor sosite de la Piteşti şi Bucureşti, incendiul a fost lichidat în 24 de ore.

Pe data de 22 decembrie 1937, a luat foc Teatrul Cărăbuş din Bucureşti. În sală se aflau 1500 de spectatori, veniţi să-l aplaude pe marele actor Constantin Tănase. Incendiul a izbucnit sub scenă şi, din cauza decorurilor, s-a transformat într-un adevărat rug, fapt ce a dus la prăbuşirea tavanului. Flăcările s-au extins la Teatrul Vesel, unde au murit două garderobiere, şi la un cinematograf din apropiere. Pompierii de serviciu i-au evacuat pe spectatori, iar spre mijlocul zilei următoare, militarii au reuşit să stingă complet incendiul. Dispunerea construcţiei arse, într-un şir compact de clădiri, putea reedita un alt 23 martie 1847.